Iulia Pațiu
pe fruntea gândului copilul din mine într-un experiment foto între sprîncene
din mâneca urmelor fără timp de reflecții
inundă mângâieri în ograda grației cu substanță
autopsia gestului la lumina umbroasă are aroma vântului de zăpadă
printre cutele verzi în tufele de ochi apar blânde spaime
răsar valuri de flăcări și fire de degete le fac ghem
structura pielii este structura serii
doar în miezul liniștii coace amiaza noaptea
și pașii care doar coboară pe pânza goală coruptă de rugăciune
dau piept cu libertatea de a păși
de a gândi ca un explorator printre vâlvătăi viclene
fără favor versurile de cer
acum e mâinele ce ninge deasupra orizontului de ieri
peste plânsul ce stinge amurgul minciuna și ce nu voi să aud
pe umeri unde aprinde luna ce pot ști să vreau
și ce nu vreau
(da, acum timpul devine netimp și
aripile sensibilității tatuează pe vizorul hulubului simfonia privirii
visele vii în trunchiul deschis terenului)
ps
ideea de Dumnezeu și un surâs absurd mă încearcă în facerea alfabetului
ca un ecou
golul însămi din propriul tegument cu craterele din membrane
latră în golul încăperii oasele aruncate de stăpînul dependent de sclav
mi-ascund emoția și nu pun la socoteală ceea ce mi s-a făcut
pe crusta de zăpadă cu echipament discret obișnuința și stabilitatea
mușcate de poezie au gustul senzației într-o oază de milostivire
formă de comunicare în bună măsură în echilibrul poantei
cu mânia înțeleptului în eficiența slujirii ca factor de noutate
(constant instant între devreme și târziu
