Ileana Popescu Bâldea Ca și cum cineva mi-ar fi înfipt câte un bold în fiecare celulă a epidermei. Apoi ar fi continuat gestul folosindu-se de o piatră. Acul ar fi străbătut pielea și ar fi ajuns dincolo de ea, acolo unde stratul din cuvinte s-ar fi răzvrătit – cât să înțeleg că sunt compusă toată din litere nevinovate și incapabile să preia durerile lumii.
Ca și cum…
Mă dezbrac până la os, arunc hainele acestea dobândite care, în zborul lor larg, rămân agățate de aerul strivit printre energii – devenit și el o schiță de ceva, un ceva cuvântător sau nu, cu viață sau fără ea – Măria Sa venită mai întâi de niciunde. Și așa, oprite în câte-un segment de devenire, ele, straiele mele succesive, se recompun într-un alt eu – apropiat sau îndepărtat de propria-mi esență. Schelet doar, merg pe străzi lucioase, mersul acela ebrios ca de om-pasăre rănită. Înalț puțin din capul rămas spre tot ceea ce se află deasupra. Și mă descopăr tristă, dar inconștientă de cauza metamorfozei mele. Mă opresc pe o bancă, cu mine altfel și alături. Mă întreabă umerii ei (ai străinei de lângă mine) ridicați, de ce alienarea asta. Și, în timp ce-i dau o falangă, pleacă de lângă scheletul meu – rămas singur, instabil și incapabil să explice. Cu un strop de lumină prins în orbită îi urmăresc zborul-fugă.
Au trecut ani. Din scheletul viguros mai sunt câteva oase. Și încă mă mai caut prin picul de aer – ca rest de alt om, aripă, frunză sau vis. Poate mă aflu, poate fac pace cu mine, poate învăț să-mi folosesc cuvintele și energiile altfel. Până când nu va fi prea târziu pentru ca pielea mea să nu mai plângă sau să se enerveze pe un biet bold făcut tot de creierul meu uimit.
Ca și cum… Cât aș da să învăț fericirea! Da, da! Și ultima vertebră, credeți-mă!
2 aprilie 2022
