Carmen Sorescu 
Liniștea însăși înțepenise suspendată printre copaci ca un cadavru, frunzele nu mai clipoceau, păsările înghețaseră, aerul nu mai era respirabil ci se făcuse o pâclă care bloca căile respiratorii mai ceva ca un măr otrăvit.
… v-am adus mâncare, nu vă mai ascundeți, nu vă fie frică. nimeni niciodată nu mi-a bătut la ușă, m-aș fi bucurat să fiți voi aceia, v-am așteptat mult, mai ies uneori să dau alimente celor ca voi care stau cu anii pe aici, sunteți tineri, ce mai așteptați… intrați…
Tudor și Darius erau și ei reci și rigizi, sângele se oprise o vreme din circulație. Darius ar fi vrut să spună ceva dar nu putea. Dumnezeu le adusese pâine caldă, brânză dulce și struguri albi.
– Am murit și noi și nu ne dăm seama?
– Mă faci să râd… Am terminat drumul… și nu drumul acela de 20 de ani ci drumul de la povești la convingere. Tu înțelegi, am terminat drumul… și cât am fi luat cu noi tot ce am auzit despre Dumnezeu nu puteam căra, nu aveam cum, nici în bagaje, nici în mintea noastră. Omul acela care tocmai a plecat e de necuprins.
– Ești sigur că era om?
– Da, m-am uitat o clipă pe furiș. Era om.
– Dumnezeu e om? Mie tocmai de asta îmi era frică de înfățișare…
– Cum crezi că oamenii îl concepeau dacă nu după chipul și asemănarea noastră?
– Asta e…
– Vrei să spui banal.
– Da, foarte banal, ca mine, ca tine, ca noi toți.
– Poate a trimis bucătarul?
– Tu crezi că are bucătar, nu…, face singur tot.
– A făcut el lumea și nu făcea o pâine…
– Dacă oamenii nu ne povesteau despre El, am fi știut că El are o Casă aici, l-am mai fi căutat?
– Cu sau fără povești Dumnezeu ni se arăta, îl găseam și fără ajutorul lor, dar așa a fost mult mai ușor.
– Dumnezeu e o persoană…
– Așa nu credeai de inorogi până când nu ai văzut pe harta aia veche de acum 500 și ceva de ani, inorogii marcați pe Drumul mătăsii, ce bucuros ai fost atunci, când ai văzut, mai știi?
– Daaa, erau locuri pe hartă însemnate cu cai, cu cămile și cu inorogi….
– Dacă acum nu mai sunt nu înseamnă că ei sunt doar în povești.
– Orice adevăr are un sâmbure din care crește și crește.
– Spre deosebire de tine, am crezut fără să văd, avem aici lângă noi tot ce poate avea nevoie un inorog, natură, plante, insecte, animale, sânge, celule, soare, hrană așa și cu Dumnezeu, din ceva se năștea El.
– Dumnezeu locuiește pe Pământ. Cam friguros căci era închis bine la haină.
– Și este așa cum suntem noi.
– Dar ceilalți de ce mor în vale?
– Pentru că-l văd altfel, îl văd după cum sunt ei.
– Asta înseamnă să nu trădezi niciodată, să nu te trădezi.
– Știi, Dumnezeu spune să ne iubim semenii indiferent dacă aruncă, dacă cerșesc…
– Da, numai că ei nu sunt semenii noștri.
– Mai știi când îți aduceai aminte despre traumă.
– Da, știu, când eram mic cel mai intimidant era Cornelius, vecinul care-și bătea calul.
– Da.
– Îl vedeam uneori când îl înhăma la poartă, calul stătea pe loc nu dădea semne să se zbată, dar Cornelius îl lovea. Îl lovea și când trecea pașnic cu el de la câmp, stăteau la câteva case de noi și nu cred că ar mai fi avut rost să-l lovească să prindă viteză pentru că erau aproape ajunși. Și mă gândeam dacă el bate un cal oricând vrea, fără motiv, ce poate face unui om, care om era pe sfertul unui cal, chiar mai mic.
– Cornelius își lovea calul și când trecea singur cu el, îl ducea sau îl aducea de la păscut, era liber și neînhămat doar o funie cu care îl priponea.
-Treceau amândoi, Cornelius ținând de funie cu o mână și cu alta îl lovea cu o nuia, când erau pe jos nu folosea biciul.
– În zilele liniștite nuielușa rezona pe pielea lucioasă și tăbăcită a calului încât de multe ori o auzeam din curte, știam că trece Cornelius cu calul lui cuminte. Calul nu riposta niciodată, așa era soarta lui, se obișnuise cu loviturile, cert e că mie îmi era frică să mă apropii de acest om, dar și de cal.
– Animalul acesta superb era trauma însăși a copilăriei mele, aveam acest sentiment de respingere nu doar față de stăpân ci și față de bietul animal.
– Mai de speriat mi se părea faptul că putea îndura atâta, frica mea era față de rezistența calului și asta îl făcea și mai puternic. Nu tona de carne, nu picioarele cu care l-a fi putut strivi pe Cornelius într-o secundă ci inocența, ascultarea și blândețea lui îl făceau viguros. Nimeni nu zicea nimic, oamenii nu se băgau în treburile lor.
– Îmi amintesc într-o zi tata voia să aducă fânul cosit acasă și a împrumutat căruța și calul lui Cornelius. Calul lui Cornelius era în curte, lângă fereastra mea, puțin speriat, neobișnuit, l-am privit un timp pe geam, nu aveam curaj să ies să-l văd de aproape, îi vedeam ochii imenși, umezi, dar nu am ieșit.
– Ieși și tu să vezi calul, vino să-l mângâi… A bătut mama la geam, tu nu știu pe unde erai, dar nu am răspuns și nu am ieșit. Într-un fel l-aș fi mângâiat, l-aș fi atins pe locurile acelea, mai mult ca sigur dureroase, dar nu am ieșit. Continuam să-l privesc pe geam și repulsia mea față de Cornelius se transferase și asupra calului în acest gest al refuzului pe care nici azi nu mi-l explic.
– Cu cine te asemeni mai bine??
– O clipă să termin: Hai mami, mă auzi, ieși să vezi ce blană lucioasă are... insista mama. Nu stăteam prea des lângă un cal, era într-adevăr un eveniment să fie în curtea noastră, așa aproape… Ce puternic și ce slab în același timp, îmi spuneam, și-n sinea mea îmi doream nespus să aud într-o zi că vecinul Cornelius a fost lovit de propriul cal, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. De asta spuneam că acest cal a fost trauma copilăriei mele pentru că eu nu aveam reacții normale în cel privește, desigur calul îl priveam în context cu stăpânul, separat nu reușeam.
– Nu știu care dintre ei doi era mai animal… desigur, Cornelius mi se părea omul de grotă care folosea la maximum randamentul calului, nu doar pentru el ci și plătit pentru alții, săracul cal aducea și bani acasă, ce trist că el nu putea ști toate astea, și mă supărasem așa dintr-o dată pe specia lui…
– Cum naiba Cornelius era mai inteligent să-l păcălească în așa hal, să-l bată, să ia bani din munca lui și el să tragă toată ziua, cu acei așa ziși ochelari de cal, pe care, desigur că-i avea, dar mai avea o pereche din același tip de ochelari, ai speciei din care provenea.
– Calul era robust, năvalnic, îndrăzneț în mersul lui, avea o mândrie vizibilă care se observa în atitudinea de-a-și ține capul drept ori de câte ori trecea, avea o ținută temerară, parcă se ducea la luptă, neînfricat.
– La fel era soția lui, Gina, o femeie frumușică, cu alură atletică, cu mers vioi, ardent, viril, despre care se auzea că primea același tratament precum calul.
– Da, Cornelius o lovea și pe ea, dar nici ea nu arăta lumii viața grea, avea aceeași atitudine tăcută, atotputernică.
– Cornelius lovea orice și pe oricine, lovise chiar un vecin într-o neînțelegere cu niște pământ, dar nu era cunoscut drept bătăuș, el lovea numai pe cei apropiați, nu avea tangențe cu străini, el lovea doar ce cunoștea. Celor din preajma lui le cunoștea slăbiciunile, frica, cu străinii, adică alți oameni care nu erau apropiați nu se încumeta, și cu cât lovea el mai mult cu atât își consolida supremația, față de ditamai animalul, față de soție, vecini.
– Atât cât îi era interesul, ce rost avea să lovească străinii, el lovea să câștige ceva, să aibă un avantaj.
– Cornelius așa scria ierarhia, prin urme de bice, semne lăsate pe față, literele lui erau făcute din sângele victimelor, el nu se exprima prin cuvinte, nu țipa, nu striga, nu se certa, cuvintele nu existau în relațiile lui; biciuirea era forma supremă de comunicare.
– Dar el lovea fără a fi nevoie, calul îl asculta mereu, soția nu se auzise să fi făcut ceva anume, el plesnea din fire. Cu cât vătăma cu atât starea lui sufletească era mai bună, din păcate avea nevoie de acest tratament zi de zi.
– Într-o zi aveam să aflu că numele calului era tot Cornelius. Am auzit un vecin întrebându-l pe Cornelius: Dă-mi-l și mie pe Cornelius să duc butoaiele de vin… Da, ți-l dau, 200i. Bine, îl aduc seara. Atunci dacă-l ții toată ziua 400i.
– La început m-am mirat, pentru că de obicei numele animalelor nu era ca al oamenilor, de exemplu bunicul pusese o plăcuță scrisă cu cretă în dreptul ieslei: Ralu. Ralu nu era nimeni pe stradă și nici printre rude, nu știam pe nimeni cu numele ăsta. Ce era distractiv e că dacă bunica pleca pe undeva și nu ajungea la ora 5 acasă când se întorceau cirezile de la câmp, bunica-mi spunea: Să o aștepți tu pe Ralu. Iar eu trebuia să stau la stradă cu poarta deschisă și să o conduc până la grajdul ei, să nu se oprească pe undeva să mănânce din flori sau viță, nu cred că îți amintești, erai mai mic.
– Cornelius, era deci, și numele calului, într-un dezacord foarte mare cu stăpânul, numele nu i se potrivea deloc, nu avea logică.
-Totuși viața-i armoniza într-un fel straniu: loviturile erau lipsite de pudoare, acest mod violent avea ceva din goliciunea ființei umane, când își lovea calul vedeam omul dezbrăcat nu de caracter ci de haine, omul era o biată jivină care supraviețuia prin izbituri și corecții lipsite de sens.
-Omul trebuie îmblânzit mai întâi de toate.
-Poate că în povestea lui Cornelius, el se automutila prin oglinda cu același nume, poate că, atunci când înjura viața cu greutățile ei și lovea, se lovea pe el.
