Autoportret

Sunt ultimul mesteacăn

cu coaja albă şi netedă

din parcul invadat de arbuşti.

Oamenii mă văd de la depărtare.

Contrastez evident cu verdele ierbii,

cu galbenul taximetrelor,

cu pietonii multicolori

care nu mai ştiu să-şi proptească

privirea de turlele catedralelor.

Scoarţa mea se zăreşte

din orice colţ al citadelei

pentru că am avut mare grijă

de trunchiul meu falnic,

din cel mai bun satin medieval.

Când m-am înălţat

peste soc, peste liliac,

deasupra gardului viu,

peste brazii aclimatizaţi la oraş,

am simţit că pot respira,

mi-am întins braţele lateral,

într-un exerciţiu de echilibru interior.

Atunci şi văzduhul s-a umplut

de evantaiul ramurilor mele,

vase comunicante albind spre cer.

Simt că norii mă privesc

cu o invidie nedisimulată.

Şi totuşi, primăvara aceasta,

am fost deranjat de prea multe ori

de ciupitul unei ciocănitori.

A lăsat în urma ei

câteva perechi de ochi întunecaţi.

Trebuie să mă îngrijesc !

Trebuie să mă îngrijesc !

S-a întâmplat ceva neprevăzut

cu cotiledoanele, cu mugurii,

cu seva, cu samarele…

Colesterolul este de vină…

Frunzele trebuiau să fie livrate-n april,

aşa era imprimeul original: satin alb,

brodat în romburi de verde,

cu ghirlande maronii de amenţi…

Sunt doar câţiva metri de humus !

Când nu eram atent,

ciorile cu care m-am certat anul trecut

şi-au făcut cuiburi pe ramurile mele !

Arăt prea slab, disproporționat de alb…

Contrastez evident cu sunetele

orologiului din catedrală.

A trecut un sfert de oră ? O jumătate ?

Prietena mea de lângă Statuia Maternităţii

îşi aranjează inflorescențele dinspre răsărit…

Hmm, stă cu spatele spre oglindă…

“Earth’s the right place for love :

I don’t know where it’s likely to go better.”