Prima mea amintire

N-aș putea s-o identific exact, mai ales că la facultatea de psihologie am învățat că putem avea foarte multe amintiri false. În același context am aflat (dacă îmi amintesc bine) că există amintiri ale amintirilor. Ca să dau un exemplu, ai o singură amintire apoi toate celelalte sunt reactualizări ale amintirii respective. Cât despre cele false, m-aș referi la cele întreținute de imaginea unor fotografii sau de poveștile celor apropiați nouă: „când erai mic te jucai foarte mult cu o pisică” spune tata. E o amintire falsă.

Primele mele amintiri se învârt în jurul anilor ’80, în Cugirul natal. Sunt foarte multe cu tatăl meu, care mă lua cu el adesea la serviciu. Era șeful sporturilor din orașul de la Poalele Drăganei și avea vârsta cu prefixul 3. Era deci mai tânăr decât mine acum. El mă lua acolo, mă punea la birou, parcă revăd momentul, și îmi dădea ceva să scriu și să desenez. O sunam pe mama, care lucra la Uzina Mecanică, aflată vizavi. E un fel de a spune, căci UM Cugir era mare cât un oraș. Vorbeam cu ea la telefon, tatăl meu îmi făcea legătura și se bucura foarte mult să mă audă. Cred că făceam asta între 4 și 7 ani. Deci 1985-1988.

O altă primă amintire este tot din aceeași perioadă. Ceaușescu a venit la Cugir. A aterizat cu elicopterul la stadion. Eram în tribună. O alta, tot de la stadion, dar la un meci între Metalurgistul Cugir și Dinamo, apoi Metalurgistul și Vagonul Arad, a cărui poartă era apărată de legendarul Helmut Dukadam. Era după Sevilia 1986 și după accidentarea lui. Am ajuns lângă banca de rezerve și o fată a venit cu o pereche de mănuși foarte frumoase și a spus: „Iată, sunt mănușile lui Dukadam”, și le ținea pe palme, ca pe un trofeu. Parcă le-am atins și eu. Nu cu mult timp în urmă, Dukadam apărase patru penaltiuri în finala Cupei Campionilor Europeni, poate chiar cu acele mănuși, îmi spuneam. Era ceva cu semilună pe ele, oricum foarte frumoase. În meci, legendarul portar a primit două sau trei goluri, dintre care unul printre picioare. Am avut pentru prima dată sentimentul că și eroii sunt oameni. Eram mic, dar am fost empatic cu Dukadam. Am înțeles.

Tații sunt foarte importanți. Aș putea să înșir foarte multe amintiri cu tatăl meu, Constantin Predescu, toate din aceeași perioadă. A fost perioada de aur. În adolescența mea, adică între 1995-1999, lucrurile s-au răcit între noi. S-a distanțat pentru o perioadă, deși a rămas la fel de responsabil în relație cu mine. A făcut tot posibilul să aibă grijă de mine, dar n-am discutat și despre problemele cu care urma să mă confrunt. Ele erau tabuuri. Despre sex s-a vorbit doar sub forma unor glume, modelul: „Mi-a zis un prieten care a pățit…” Nu înțelegeam, drept care nu intram în subiect. Ce spunea mi se părea total străin, astfel că nu asimilam.

Sunt foarte multe amintiri vechi de la Rădești, satul bunicilor materni. Ai mei mă lăsau acolo fără să-mi spună că vor face asta. Mă lăsau și fugeau. Tot în timp și tot grație facultății de psihologie am descoperit ce traume de atașament mi-au provocat aceste experiențe. Apoi, când veneau să mă ia, după câteva săptămâni, eram atașat de bunici. Atunci era clar, știam că voi pleca, iar plânsul mă apuca instantaneu.

Altele cu fratele meu, ba la Cugir, ba la Rădești. La Cugir printre blocuri, pe dealuri, prin oraș. La Rădești, la Mureș, aproape de Aiud, pe malul stâng al Mureșului. O copilărie cu oi, vaci, porci, câine. Dormeam în conie (bucătărie) pe o prelungire de lădiță sau de pat, cu o scândură pe care se puneau niște pături, cartofi „fripți” sau copți în ler, Europa liberă ascultată la un Gloria, de bunicul, și umbrele care se desenau pe tavan de la beculețul care lumina scala radioului. Diminețile matinale ale bunicului, trezindu-mă de oile care behăiau în curte, pregătite să se alipească unei turme mai mari care pleca la Deal. Frigul care se strecura în conie când se deschidea ușa, apoi mirosul de lemne și zăpadă.