Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 6
Pentru că făcuse o greşeală enormă, şi-a petrecut restul timpului plătind preţul şi făcând mereu alte greşeli. Era în primul ei an ca învăţătoare şi socotea că trebuie să se poarte frumos cu toţi părinţii copiilor pe care îi învăţa să scrie şi să socotească. Accepta discuţiile nesfârşite cu mamele care voiau neapărat ca odraslele lor să primească o atenţie în plus, rămânea în şcoală mult după sfârşitul orelor aşteptându-i pe taţii care anunţaseră insistent că voiau neapărat să afle din sursa cea mai directă încotro să-şi îndrepte copiii, nu se plângea niciodată, se dusese vorba că e o fătucă de treabă, chiar dacă oleacă prostuţă, din moment ce nu ştie să-şi impună punctul de vedere. I se iertau însă toate pentru că n-avea decât douăzeci şi doi de ani, iar copiii erau morţi după ea. Julián Rocas era unul dintre aceşti taţi care voia să-şi îndrume pe calea cea mai bună un băieţel firav şi atât de blond că puteai spune că are părul albit. Îl creştea singur de când nevastă-sa fugise în lume şi părea să nu-i pese de gura rudelor care îi prezentau în fiecare lună câte o domnişoară numai bună să se mărite. Antonia nu l-a întrebat niciodată ce şi unde lucrează, nici măcar unde locuieşte, bănuia că nu prin apropiere din moment ce băieţelul era adus în fiecare dimineaţă cu o maşină de pe vremuri, la care se holbau admirativ toţi puştanii. I se părea înduioşătoare dragostea lui de tată şi ar fi vrut să-i dea veşti mai bune despre băiatul visător şi rămas în urmă, pe care nu-l interesa câtuşi de puţin şcoala. N-ar fi spus că era retardat, dar sigur nu se putea compara cu niciunul dintre colegii săi cu mintea ageră. Antonia hotărâse să nu-i spună chiar adevărul întreg tatălui, poate copilul trecea numai printr-o perioadă mai dificilă şi-şi va reveni. Nu i s-au părut ciudate repetatele apariţii ale lui Julián Rocas, ea avea de fiecare dată să-i mai adauge ceva nou despre copil, nu i s-au părut ciudate nici insistenţele lui s-o conducă acasă cu maşina, la sfârşitul discuţiilor, în fond se făcea de fiecare dată târziu şi ea nu rămăsese decât pentru el. Dacă n-ar fi fost orgolioasă ori ar fi avut o experienţă cât de mică, ar fi trebuit să accepte că se simţea bine în preajma tânărului Julián Rocas, mai bine decât în preajma altor foste iubiri, nici nu-şi dădea seama cum treceau orele ascultându-l vorbind după ce îşi încheia ea raportul şcolar. Bărbatul avea atât de multe de povestit, că părea o enciclopedie de viaţă, cunoscuse mulţime de oameni, trecuse prin mulţime de întâmplări care de care mai aventuroase, Antonia era încântată că-i povestea ei, se socotea importantă. Nu l-a respins când a sărutat-o prima oară, în fond de-abia aştepta s-o facă, nu i-a respins nici mângâierile, nici invitaţia într-o excursie de duminică la un castel apropiat. Dacă s-ar fi întrebat o clipă ce e cu ea, ar fi spus fără să se gândească prea mult că e fericită. Nici nu şi-a dat seama când s-a culcat cu el. Cum nu şi-a dat seama că el încetase brusc să mai apară zilnic la şcoală. Era prea prinsă cu serbarea sfârşitului de an, prima din viaţa ei, pe care vroia s-o facă memorabilă, cu cântece, poezii, dansuri, un adevărat spectacol, de care s-au bucurat toţi părinţii, aducându-i laude peste laude. De la serbare a lipsit însă băieţelul blond, cu părul aproape alb, Antonia a crezut că s-a îmbolnăvit, dar, când s-a interesat, a aflat că tatăl se mutase de câteva zile din oraş. Nimeni nu ştia unde. Antoniei nu i-a venit să creadă, a continuat să aştepte un semn mult după sfârşitul anului şcolar şi după ce descoperise cu groază că e însărcinată. Julian Rocas n-a mai apărut, parcă fusese înghiţit de pământ şi rodul din pântecul ei creştea pe zi ce trecea. Antonia a mărturisit totul Tatarabuelei care n-a certat-o, cum s-ar fi aşteptat, ci i-a spus că va avea grijă de copil după ce se va naşte, dar, ca să închidă gura lumii, care te poate distruge pentru o faptă ca asta, va trebui să-şi dea demisia de la şcoală, să rămână închisă în casă până după naştere, timp în care va şti ea, Tatarabuela, cum să răspândească zvonul că e grav bolnavă. Antonia a făcut întocmai. La câteva zile după naşterea la care Tatarabuela a fost moaşă, lumea a aflat că o fetiţă nou născută fusese găsită de străbunică pe treptele bisericii, cum se mai întâmplase în anii dinainte, preotul şi gura lumii au binecuvântat-o pe străbunică şi le-au afurisit pe femeile care-şi leapădă pruncii ca în Evul Mediu. Dar în scurt timp fetiţa a murit, fusese prea plăpândă din prima clipă. Antonia şi-a pierdut minţile o bună bucată de timp. Când şi-a revenit, după multe luni, n-a mai fost chip să se întoarcă la şcoală, dar o ţinea una şi bună că trebuie să se facă actriţă. Era convinsă că într-o zi o să întâlnească un impresar uluit de talentul ei, care o va distribui într-un film de mare succes şi va ajunge celebră în lume, ca Julia Roberts, cu care era convinsă că seamănă, deşi singura asemănare erau buzele mari. Doar Tatarabuelei i-a mărturisit gândul secret că spera ca la filmul care va rula în întreaga lume sau măcar la afişul filmului să se uite într-o zi şi Julian Rocas şi să se întoarcă la ea, cuprins de remuşcări. Tatarabuela a mângâiat-o îndelung pe creştet. Apoi a îndemnat-o să se facă actriţă, dacă aşa îşi doreşte. Dar într-un orăşel mic ca al lor nu exista o trupă de teatru. Antonia s-a angajat la un bar, unde a început să cânte, fără prea mare succes. Patronul era mulţumit că treceau serile mai plăcut şi-i intrau în local măcar câţiva clienţi care voiau s-o asculte. Cu o mână de foşti colegi de şcoală, Antonia a înjghebat o trupă, s-au chinuit multe săptămâni până au ales nişte piese uşurele, care să placă oricui, alte săptămâni au învăţat rolurile şi primul spectacol l-au dat în parcarea unui mall. Unchiul unuia dintre actorii improvizaţi era administratorul unei săli de sport în care nu se mai aduna nimeni după ce echipa locală de baschet retrogradase, îşi pierduse vedetele şi până la urmă se desfiinţase cu totul, şi le-a pus sala la dispoziţie, cu condiţia să-şi plătească lumina şi încălzirea. Primele apariţii au fost de groază, dar pe urmă lumea s-a obişnuit cu piesele fără decor şi cu actorii care jucau în hainele de stradă, şi i-au aplaudat cu frenezie. Cam tot atunci Antonia i-a propus patronului barului unde continua să cânte, un mic spectacol de cabaret, aşa că actorii care jucau o dată sau de două ori pe săptămână în sala de sport au apărut şi în bar, cu scheciuri, şansonete şi dansuri. Succesul a fost instantaneu, mai ales după ce vărul Antoniei, Pablo, zis „Piciul”, a apărut câteva seri la rând cu alţi doi zăbăuci pletoşi ca şi el cu chitarele agăţate pe gât şi, timp de două ore, au cântat fără întrerupere toate rockurile pe care clienţii le fluierau în tinereţile lor. Brusc Piciul n-a mai vrut să cânte, spunea sus şi tare că se degradează şi că n-o să mai revină decât cu o formaţie mai mare, pe care tot întârzia să şi-o facă, într-o sală cu mii de locuri sau pe un stadion, dar oricum li se dusese buhul şi barul era asaltat seară de seară, în speranţa că puştii se vor fi răzgândit. Clienţii nu ieşeau păcăliţi, vedeau măcar un spectacol de cabaret curăţel. Patronul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, a adăugat localului o terasă acoperită şi a făcut noi angajări. Inclusiv câteva est-europene din mulţimea care năvălise în ţară şi care obişnuiau să se dea animatoare şi dansau la bară în zilele în care trupa avea spectacol în sala de sport. La început Antonia a refuzat să mai apară lângă fetele pe care le socotea nişte curve puse pe căpătuială şi mai multe zile la rând spectacolul de cabaret s-a întrerupt. Într-o seară a abordat-o un bărbat negricos pe care îl vedea prima oară şi care nici nu vorbea bine spaniola, a înghesuit-o într-un zid, au urmat câţiva pumni în plex şi şoapte să-şi bage minţile în cap, mai bine pleacă ea cu trupa ei de căcat decât fetiţele de la bară. Cu o coastă ruptă, Antonia a zăcut îngrijită de Tatarabuela care, după ce ascultase într-un târziu ce se petrecuse, a întrebat-o direct: Vrei să mai ajungi actriţă sau te interesează cine ce câştigă pe lângă tine? Antonia s-a întors la bar. Curând a priceput cât de mult se schimbaseră vremurile, de cine depindeau fetele care dansau la bară, a văzut-o pe una pălmuită şi dată cu capul de pereţi de negriciosul care nu vorbea bine spaniola şi care apărea din ce în ce mai des şi se închidea cu patronul într-o cameră. Dar şi-a zis că pe ea n-o priveau toate astea şi nu trebuie să se amestece. Toate se petrecuseră cu ani în urmă, după care toate s-au dat peste cap. Patronul era din ce în ce mai nemulţumit că nu câştigă cât se aştepta, serile cu cabaretul începuseră să fie mai puţin bănoase decât cele cu dansurile la bară, aşa că i-a cerut Antoniei să introducă cum o şti în spectacolul ei şi dansuri la bară, dar Antonia n-a vrut în ruptul capului, ar fi fost ca nuca-n perete, zicea ea, şi Tatarabuela i-a dat dreptate. Mai mult de atât, Tatarabuela a ieşit din nou din casă, era de-acum un eveniment de care avea să vorbească o vreme tot oraşul, să o vezi pe Tatarabuela păşind încet pe stradă, sprijinită în baston şi învârtind cu cealaltă mână deasupra capului o umbrelă roşie de pe vremuri, încadrată de două dintre strănepoate, mândre că se uită la ele toată lumea, dar şi grijulii să nu i se întâmple ceva străbunicii, care s-a oprit la barul unde dădea spectacole Antonia şi a ţinut să-l vadă pe patronul pe care nu-l mai văzuse de când era un mucos şi venea în vizită cu bunică-sa, moartă demult, iar Tatarabuela îl îndopa cu şerbet şi îngheţată de lămâie să stea liniştit cât trăncăneau ele. Mucosul îi era şi rudă îndepărtată. Nu era în bar, au trimis după el să-l aducă de-acasă şi, cât l-a aşteptat, Tatarabuela n-a refuzat un coctail de lichioruri servit într-un pahar mare cu picior, cu o umbreluţă fixată pe o margine, din care sorbea încet, cu plescăituri de plăcere, încântătoare pentru asistenţă. Când a apărut patronul, Tatarabuela era uşor ameţită, dar l-a bruftuluit fără să i se împleticească limba o clipă măcar, nu l-a lăsat să scoată o vorbă şi a insistat că bunică-sa s-ar întoarce în mormânt dacă ar afla cum se poartă nepotul ei cu o rudă apropiată care distrează oraşul cu arta cu care se distrase şi ea, bunica, la vremea ei, şi i-a cerut să nu care cumva să renunţe la cabaret. Bărbatul ar fi fost în stare să-i promită orice, numai să plece hodoroaga de peste o sută de ani înainte să i se întâmple ceva, să aibă un atac de cord şi să moară în barul lui şi pe urmă să-l acuze tot oraşul de crimă, a calculat instantaneu că ar fi avut mult mai mult de păgubit. Spectacolele le-a limitat la o dată pe săptămână, sau mai rar, până când sărea în ochi că Antonia îşi pierduse interesul. Antonia a vrut să ştie ce se petrecuse şi i-a fost uşor să înţeleagă că atât de mulţii clienţi se holbau la ţâţele dansatoarelor la bară care mai nou se dezbrăcau de tot, nişte libidinoşi cărora le curgeau balele şi comandau cu nemiluita sticlele de wiskey şi nu le păsa că aruncau cu banii de parcă n-ar fi fost cu toţii în criză. Fetele se înmulţiseră, dar nu rămâneau multă vreme, de parcă cel care le adusese s-ar fi temut să nu prindă drag de ele vreunul dintre clienţi şi să le schimbe viaţa definitiv. Apăreau însă altele, din ce în ce mai tinere, la fel de frumoase, dar mult mai dezinvolte. În mod sigur femeia pe care o căuta jurnalista care-i căzuse cu tronc Tatarabuelei fusese pe-acolo, parcă semăna cu cineva, dar ea, Antonia, nu avusese niciodată dorinţa să le privească mai atent şi nu le reţinuse chipurile, nici nu ştia unde plecaseră cele care zăboviseră puţin la bară. Era convinsă că ceva necurat se petrece, mult peste puterile ei să pună capăt. Dar ar fi fost bucuroasă dacă apariţia ziaristei şi căutările ei ar fi stârnit viesparul şi s-ar fi apucat cineva să întrebe ca lumea ce-i cu fetele alea fără doar şi poate nişte curve care-şi umpleau peştii de bani şi s-ar fi pus capăt dansului lasciv la bară, pe care ajunsese să nu-l mai suporte. Era convinsă că, dacă s-ar fi scormonit cum trebuie, s-ar fi descoperit o cloacă, lumea ar fi fost revoltată şi ar fi cerut să reapară mai des spectacolele de cabaret, despre care ar fi scris în sfârşit ziarele, s-ar fi dus vestea şi ar fi apărut şi impresarul pe care îl aştepta de cinci ani, cu contractul pentru film gata pregătit şi mai departe n-ar mai fi fost decât o scânteie până să dea de Julián Rocas, nu-l mai iubea demult, dar trebuia să-i spună în faţă că se purtase ca un vierme şi că purtarea lui fusese motivul pentru care fiică-sa de care el habar n-avea murise înainte să apuce să spună cuvântul tată.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
