Te voi răpi la noapte! – 5
Prin urmare, la Tatarabuela urma să merg. Era început de septembrie şi în sala mare cu havuz mi se părea un frig de mormânt. Aveam un şal la mine, de fandoseală, mi l-am petrecut peste umeri.
– Tot friguroasă ai rămas, m-a întâmpinat Tatarabuela. Ce te-a adus de data asta?
– Reportajele mele, ca de obicei. Să văd ce mai fac românii.
– Crezi că fac altceva decât ştii? E plictisitor să-i tot filmezi. Le strici obiceiurile, îi faci să creadă altceva despre ei înşişi, când se văd de atâtea ori la postul tău de televiziune.
- Nu asta vreau.
- Eu ştiu, dar nu ştiu şi ei.
A schimbat vorba îndată, ca mai mereu avea un fix:
– Tot cu iubitul tău cu ţăcălie ai venit?
– Da. Dar nu e iubitul meu, ţi-am mai spus.
– Fie cum zici.
– Are o iubită a lui la Cluj, ăsta e un oraş din ţara mea, am găsit eu de cuviinţă să insist. O să se-nsoare cu ea.
– Eşti sigură?
Parcă poţi fi sigură de ceva în lumea asta? Nu-mi plăcea cum alunecase discuţia. Am revenit la ce mă întrebase la început:
- De fapt, mai am o sarcină. Am fost rugată să caut pe cineva.
Nu puteam să nu-i spun. Chiar voiam s-o fac, convinsă că mă poate ajuta. Au ciulit urechile şi ea, şi Antonia. Antonia avea aproape treizeci de ani, fusese învăţătoare, dar acum nu prea ştiam ce făcea. Semăna ca două picături de apă cu Tatarabuela, nu mi-o puteam imagina pe străbunică altfel în tinereţile ei. În timpul liber, se alătura unei trupe de teatru amator, dar se pare că avea atât de mult timp liber că nu era săptămână să nu joace într-o piesă în săli improvizate. Să găseau spectatori destui, deşi nu erau decât aceleaşi două piese care se tot repetau. Antonia era mereu mai sigură că-şi greşise meseria şi că, dacă persevera, o s-o vadă într-o bună zi un impresar şi chiar o să ajungă actriţă. O dată mi-a mărturisit că în visele ei nocturne se închipuie la un post de televiziune, cu o emisiune proprie, în care ar chema numai femei puternice ca Tatarabuela, să înveţe lumea să supravieţuiască.
– Vrei să spui că de-asta ai venit? se interesă Antonia.
- Veneam oricum.
- Pe cine cauţi? mă străpunse cu privirea Tatarabuela.
I-am spus pe scurt că era sora unui prieten, că ajunsese în Spania în urmă cu vreo doi ani, dar nu mai dăduse niciun semn şi frate-său era foarte îngrijorat, că o chema Claudia, dar poate şi-a schimbat numele.
– Spania e foarte mare, a mormăit Tatarabuela.
– Se stabilise în oraşul ăsta. Sau cel puţin din oraşul ăsta telefonase ultima oară.
– Şi ce făcea?
– Nu ştiu. Cred că lucra la un hotel, habar n-am ce.
– Acul în carul cu fân. Cum vrei să dai de ea?
Am ridicat din umeri, exact asta mă întrebam şi eu de când sosisem în Spania.
– Nu ştiu dacă are vreo legătură cu căutarea mea, dar astă-noapte am fost agresată, a intrat cineva peste mine în cameră, m-a lovit, poate doar să mă sperie.
Amândouă au făcut ochii mari.
– Era un hoţ? a intrebat Antonia.
– Nu cred. Nu mi-a dispărut nimic. E adevărat că n-a prea avut timp. Dar începusem să întreb de Claudia, am adăugat eu.
- Ai păţit ceva? se îngrijoră Tatarabuela.
– Nu, doar m-am speriat. Nici măcar nu ştiu dacă are vreo legătură cu întrebările mele…
Tocmai intrase în încăpere Pablo. Era văr primar al Antoniei, vreo douăzeci de ani, înnebunit după muzică rock, toată ziua cânta la chitară, visa să obţină glorie cu o formaţie numai a lui, cu care să rupă gura târgului, dar nu găsise încă un studio dispus să rişte să-i înregistreze şi, până avea să dea peste unul, făcea pe DJ-ul într-un club de noapte. Nu ştiu dacă am întâlnit vreodată pe cineva căruia să-i placă mai mult să stea de vorbă cu lumea, îi cunoştea pe toţi, cred că ştia tot oraşul. Avea o mutră de adolescent, cu nasul cârn şi părul ţepos, toată lumea îi spunea Piciul, Chiquito, iar el se gândise să-şi ia porecla asta ca nume de scenă. Era reprezentantul clanului pe care-l simpatizam cel mai mult după Tatarabuela. Nu ştiu ce mă făcea să cred că simpatia asta era reciprocă, de fiecare dată când veneam în vizită făcea în aşa fel să fie pe-aproape, de câteva ori îmi cântase din ultimele lui cântece, nu erau rele.
– Ai fost la poliţie? mă întrebă Piciul. Auzise tot, nu era nevoie să-i repet.
- A fost poliţia la mine astă-noapte, am spus eu.
– Poliţia e frecţie la un picior de lemn, pufni Tatarabuela. N-o să facă nimic, pentru că n-are de unde să apuce.
Îi cam dădeam dreptate, de asta şi venisem să-i cer un sfat.
– Dă-mi amănunte, tot ce poţi, să ne interesăm noi, mai spuse Tatarabuela. În rest, las-o mai moale. Dacă e vreo legătură cu întrebările tale, te mai trezeşti cu capul spart.
Nu prea-mi convenea ce spune, deşi ştiam că are dreptate. Am replicat imediat:
- Sunt ziaristă, e riscul meseriei când pun întrebări.
- E altceva acuma. Nu investighezi o crimă, fu de părere Antonia.
N-a mai spus niciunul nimic.
– Stai la acelaşi hotel? mă întrebă Tatarabuela după o vreme.
– Da.
– Asta e bine. Am să vorbesc cu strănepotul meu Desiderio, e recepţioner acolo.
Am roşit fără voia mea. O fi fost chiar Desiderio cel care se holbase noaptea trecută la ţâţele mele.
– Îl ştii pe Desiderio? se repezi Piciul care văzuse schimbarea mea la faţă.
Am negat cu capul.
– E vreun loc în oraşul ăsta în care să n-ai vreo rudă? m-am trezit întrebând-o pe Tatarabuela.
- Ştii bine că nu.
– Sigur eşti persoana care ştie tot ce se petrece în oraş…
– Nu mai e demult aşa. Au venit mulţi străini, nici măcar nu-i cunosc, aud că au alte obiceiuri. Ar trebui să ştiu ce se-ntâmplă, dar nici ai mei nu-mi spun tot. Multe nici nu mă interesează, aşa că nici nu vreau să le ştiu… Dar ce spui că ţi s-a-ntâmplat nu prea pare o bagatelă. Hotelul lui Felipe are o reputaţie prea bună, nu văd pe nimeni dând buzna să-i sperie clienţii. Sigur e cineva deranjat de întrebările tale.
Tatarabuela îmi confirma bănuielile, dar mă şi speria în plus. Nu mă gândisem ce-am să fac dacă se trezeşte careva să-mi pună beţe-n roate. Desigur, mă puteam întoarce frumuşel la Bucureşti, făcusem ce stătuse în puterile mele. Dar nu mi-a plăcut niciodată să mă-ntorc de undeva cu coada-ntre picioare şi cam aşa ar fi părut, chiar dacă nu ştia asta decât o singură persoană.
- Ştii ce face femeia pe care-o cauţi? întrebă Pablo.
I-am spus ce-mi spusese Meme, nu mare lucru.
– Ca femeia descrisă de tine pot fi multe, a spus el.
Eram de acord.
– Mai bea o ceaşcă de ceai să te-ncălzeşti, mă invită Tatarabuela. Şi lasă-ne pe noi să ne gândim.
Era un semn că începuse să se implice. Am dat tristă din cap. Ce altceva puteam face?
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)