Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 4
Ba am cui mă plânge! Poate asta ar fi trebuit să fac de la bun început, să mă duc la Tatarabuela*), Doña Elvira. S-o fac măcar acum, altfel nu m-ar fi iertat până la sfârşitul veacului, cât spunea că avea de gând să mai trăiască, chiar dacă şi acum mulţi îi uitaseră vârsta matusalemică. Doña Elvira mai avea încă vreo patru, cinci nume, se trăgea dintr-o familie în care se păstra cu sfinţenie obiceiul vechi de a da copiilor nume fără şir, Elvira Margarita Cristina Isidora Carina, vor mai fi fost şi altele, şi era şefa unui clan atât de numeros că n-am ştiut niciodată şirul rubedeniilor şi dacă nu cumva un sfert din locuitorii orăşelului nu-i erau urmaşi. O cunoscusem printr-o întâmplare care era să-mi schimbe viaţa în prima mea vizită de lucru în Spania. Chiar mi-a schimbat-o. Închiriasem o maşinuţă şi plecasem cu dragul meu Matei, operatorul, într-un fel de recunoaştere, îl rugasem să scoată camera pe geam şi să filmeze din mers împrejurimile, în mod sigur vom avea nevoie de imagini cu care să-mi ilustrez reportajele, îi promisesem că o să conduc fără hurducăieli, să-i iasă filmul impecabil. Cam la marginea aşezării, în faţa noastră a intrat ca o zvârlugă, de pe o străduţă laterală, o motoretă pe care erau cocoţaţi trei puşti, unul conducea foarte concentrat, ceilalţi se agăţaseră în spatele lui, chiuind cât îi ţineau bojocii. Abia îşi ţineau echilibrul, se bâţâiau într-o parte şi în cealaltă, dar în inconştienţa lui puştiul care conducea prinsese viteză.
- Ăştia or să se dea peste cap, l-am auzit pe Matei.
Şi chiar atunci motoreta a trecut peste o piatră de pe drum sau o gâlmă formată în asfalt, s-a bâţâit şi mai mult şi puştii din spate au fost aruncaţi în şanţ. Am strigat fără voia mea, am frânat atât de brusc şi de ferm că m-am ales cu un cucui zdravăn când m-am izbit cu fruntea de parbriz şi ne-am oprit la un metru de ei. Ne-am dat jos să vedem ce se întâmplase. Puştiul care condusese râdea isteric, de parcă tocmai sfârşise o ispravă de laudă, dar cei din spate abia mişcau. Era un băiat de vreo zece ani, pe care l-am văzut într-un târziu ridicându-se, ameţit bine, şi scuturându-se de praf, şi o fetiţă cam de aceeaşi vârstă, plină de sânge. Nu mişca. Nu ştiam ce să facem după regulile ţării, dacă e bine să aşteptăm ambulanţa şi poliţia, pe care să le chemăm cât mai repede, sau să acţionăm noi înaintea sosirii lor. Dragul de Matei, care abia se întorsese din America, mi-a spus că acolo faci puşcărie dacă mişti un rănit de pe stradă, dacă e şi aici la fel? Am ridicat din umeri şi am insistat să facem cum ne ducea capul: am urcat-o pe fetiţă în maşina închiriată şi ne-am oprit la primul spital. Nu departe. Avusese o comoţie, dar şi-a revenit repede. De-abia ajunsesem la spital şi o preluaseră medicii pe fetiţă, că după noi au venit val-vârtej vreo opt sau zece persoane, femei şi bărbaţi, înnebuniţi să vadă copila şi pregătiţi să ne linşeze, înainte să afle ce s-a-ntâmplat. Norocul nostru că un poliţist ajuns la spital i-a oprit să ne ia gâtul. Erau teribil de furioşi pentru că băiatul care conducea motoreta le spusese, ca să-şi scape pielea, că noi îi lovisem. A durat o groază până s-au convins că fetiţa n-avea nimic grav şi că alta fusese realitatea, că maşina noastră n-avea nici măcar vreo zgârietură, că singura lege pe care o încălcasem fusese că nu sunasem pe loc la urgenţe sau la poliţie, dar medicii i-au liniştit cu veşti despre starea copilei şi spunându-le că făcusem foarte bine că o adusesem atât de repede. Ce i-a convins definitiv a fost înregistrarea pe care le-a arătat-o Matei, se buluciseră peste el din toate părţile să vadă, cei care nu zăreau nimic îi trăgeau pe ceilalţi de limbă şi la sfârşit îl băteau fericiţi cu palmele pe spinare, doar că nu l-au aruncat în aer în strigăte de olé.
N-a fost chip să ne întoarcem la hotel ziua aia, aproape că ne-au luat pe sus, cu maşină cu tot, să mergem să ne vadă Tatarabuela, să-i povestim şi ei. Ne-am trezit într-o curte imensă umbrită de leandri, cu mai multe corpuri de case cu un singur cat şi mulţi câini care lătrau şi săreau în toate părţile. Sub o boltă de trandafiri căţărători, la intrarea enormă a clădirii principale, şedea, imensă, Tatarabuela. Se lăsase brusc liniştea, doar câinii lătrau în voie. Nu ştiam ce să facem, nici de ce ne aflam acolo şi primul gând care mi-a trecut prin cap a fost să mă prezint. Cum nimeni nu zicea nimic, i-am întins mâna bătrânei şi chiar în clipa în care o făceam mi-am dat seama că era o mitocănie modernă şi că femeia venea dintr-o lume cu altfel de obiceiuri. Am zis:
– Sunt Ileana Caragea, ziaristă din România.
Se pornise un murmur de nemulţumire, dar bătrâna m-a privit lung, mi-a întins şi ea mâna şi atunci am auzit-o prima oară spunând:
– Doña Elvira Margarita Cristina Isidora Carina şi cred că a mai spus câteva nume, nu le-am mai auzit, mă pufnise râsul.
Alt murmur de dezaprobare printre cei buluciţi în spatele meu şi al lui Matei, de parcă asistau la un spectacol, era evident că sunt o străină nesimţită de-a dreptul, dar bătrâna a pufnit şi ea în râs şi atunci tot clanul care ne înconjura a izbucnit în hohote, abia când acestea s-au mai potolit am intrat într-o încăpere teribil de largă şi de răcoroasă, cu ziduri foarte groase, cu multe ferestre nu mai mari decât bustul unui bărbat obişnuit, cu perdele albe şi câte o oală probabil din lut în fiecare firidă, un havuz care susura într-o margine şi o masă lungă în mijloc cu vreo douăzeci de scaune de lemn negru de o parte şi de cealaltă. Femeia s-a aşezat pe scaunul din capul mesei, cu nimic mai altfel decât celelalte, ne-a poftit pe mine şi pe Matei la dreapta şi la stânga ei şi, mai înainte să ne aşezăm, clanul se bulucise să ocupe toate celelalte scaune, într-un haloimăs de hârşâituri, scârţâituri şi trosnete, gata să asiste mai departe la spectacol. Brusc s-a lăsat iar linişte, cu toate privirile aţintite spre noi şi bătrână.
Tatarabuela! O străbunică de vreo sută de ani, care-şi văzuse crescând nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii, voinică, chiar imensă, dar nu grasă, cu părul alb strâns într-un coc complicat adunat la ceafă, un piept care se revărsa fabulos în rochia decolorată şi grea de tafta, cu pielea gâtului gol, de care atârna o cruce imensă, de-abia zbârcită ici şi colo, cu degete lungi, fără niciun inel, dar cu unghii de forma şi culoarea migdalelor. Eram fascinată pur si simplu, în mai puţin de un minut eram convinsă că mă aflam într-o lume de poveste în care n-ar fi trebuit să mă mire dacă o să văd fluturi cât pumnul planând în jurul meu, anotimpurile ar fi durat cât o viaţă, iar eu m-aş trezi în cel mai frumos dintre ele, mai plin de parfumuri grele de flori şi fructe. Ar fi fost sficient un gest larg al Tatarabuelei ca la picioare să ni se aştearnă visele noastre ascunse.
A vrut să-i povestim de-a fir a păr ce se întâmplase. I-am povestit. N-o interesa filmul lui Matei, la care ceilalţi s-au mai uitat de câteva ori mai târziu. A vrut să ştie ce căutam în oraşul ei. I-am spus şi ne-a căinat, oameni tineri să umblăm atât de departe de casele noastre ca să câştigăm o pâine, în loc să ne căutăm iubirile.
– Dar, Tatarabuela, lumea s-a schimbat, am auzit vocea unui bărbat care s-a dovedit a fi unul dintre nepoţi, lumea s-a globalizat, cum ştii bine, nu mai sunt frontiere, poţi merge oriunde vrei să munceşti, Europa e mare şi primitoare.
– Prostii! Era mai bine pe vremuri. Şi întorcându-se către mine: Eşti măritată?
Nu eram.
- Ai de gând?
Am ridicat din umeri, numai Dumnezeu ştie. Nu era să m-apuc să-i spun povestea cu Alex pe care îl cred iubitul meu, dar care dispare în ceaţă când mi-e lumea mai dragă, chiar şi acum, când a înfiat un copil.
- Bărbatul ăsta cu ţăcălie care te însoţeşte ţi-e doar coleg?
Am confirmat.
- Nu trăieşti cu el?
Am protestat amândoi odată şi ea a zâmbit.
Nu mă mai chestionase nimeni în viaţa mea în halul ăla! Şi nu părea să vrea să se oprească, dar o fi văzut disperare în ochii mei şi s-a întors la povestea fetiţei, a vrut s-o mai ştie o dată şi atunci mi-a spus că era stră-strănepoata cea mai apropiată sufletului ei, pentru că era orfană.
În timp am aflat ce femeie formidabilă era Tatarabuela, deloc înţepenită în trecutul pe care-l evoca. Voia să ştie totul din jur, urmărea talkshowrile cele mai aride, la care adormea lumea, citea doar sud-americani, convinsă că viitorul literaturii lumii e în mintea lor, ceruse să i se instaleze internet şi petrecea măcar o oră pe zi în faţa calculatorului, strănepoţii îi propuseseră să-şi deschidă şi un Facebook, la vârsta mea? Ar fi prea de tot! În casa în care trăia mai locuiau alte zece sau douăsprezece persoane, dar în încăperile principale, care erau numai ale ei de la începutul veacului al XX-lea, dinaintea primului război, doar o nepoată cu bărbatu-său, doi strănepoţi şi fetiţa accidentată, ai cărei părinţi muriseră, ca în telenovele, într-o furtună izbucnită pe mare când plecaseră să facă surfing. La vârsta lor! Îngropase doi bărbaţi, pe ultimul de atâta vreme, că începuse să uite când o făcuse. Îşi îngropase mai mulţi copii, gineri, nurori şi nepoţi. Îi ţinea minte pe toţi, rostul fiecăruia în lume, în memoria ei fiecare se distingea printr-o ispravă care-l făcea unic. De decenii îi obişnuise pe cei rămaşi să apară în faţa ei cu orice dispută, pe care o tranşa definitiv, oricâte proteste stârnea, până la urmă chiar şi nemulţumiţii admiteau că judecata ei fusese corectă. Avea un simţ al dreptăţii uimitor, intuia într-o clipă cine greşise, iar sentinţele ei, chiar dure şi neplăcute, nu mai fuseseră contestate de când, cu ani în urmă, un nepot se împotrivise şi răzvrătirea lui a răsturnat întregul aranjament stabilit de Tatarabuela, au murit doi oameni şi alţi trei au ajuns la puşcărie pentru multă vreme. Îi plăcea să ştie tot ce se întâmplă, iar clanului întreg îi plăcea să se spovedească ei, cu un fel de perversiune. Sărbătorile religioase le petreceau în jurul Tatarabuelei, la masa lungă şi neagră de lemn, iar cei, încă mai mulţi, care nu erau atât de apropiaţi şi n-aveau loc în sala cu firide şedeau la mese improvizate în curtea largă umbrită de leandri, în aceeaşi atmosferă de bucurie şi fraternitate. Obişnuiau să se întâlnească, poate nu atât de mulţi, şi în afara marilor sărbători, la zilele onomastice ale celor mai vârstnici membri, când îşi ofereau daruri sofisticate, iar Tatarabuela, din fruntea mesei, stabilea sau restabilea ierarhii în funcţie de meritele fiecăruia. Curând aveam să mă număr şi eu printre ei, ca ceilalţi membri ai clanului, şi aveam să descopăr că-mi era nespus de bine.
Prin urmare la Tatarabuela urma să merg.
*) Tatarabuela (sp) – stră-străbunică.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
