Alexandru Burlacu 
Durerea lumii el plângea
Și lumea-i răspundea-n suspinuri,
Căci chinul lui se înfrățea
Cu-ale mulțimii grele chinuri”
(Poetul-luptător).
„De când Siberia este colonie românească?”
(Din Memoriul adresat de Pantelimon Halippa lui Iorgu Iordan, ambasadorul României la Moscova)
Poezia și publicistica literară ale lui Pan Halippa reprezintă partea cea mai puțin cunoscută, în prezent, de marele public. E creația unui scriitor care s-a identificat totalmente cu destinul Basarabiei, iar sensul acestei opere trebuie găsit în contextul său cultural, istoric și literar. În acest sens, nu putem evita măsurătorile/ cumpănirile justificate de necesitățile culturalului sau de eliadescă teroare a istoriei care, atât de cumplită în Basarabia, a avut, în plan artistic, un impact decisiv şi a marcat profund profilul ontologic al scriitorului basarabean. Schițăm/ vedem în aceste considerente un cerc hermeneutic de care, în cazul dat, nu putem face abstracție.
Aflat într-o cronică retardare, scriitorul basarabean ca şi cum lucrează în contratimp. Cum altfel am explica acest post-sincronismul permanentizat, un fenomen, se pare, specific literaturii române din spațiul pruto-nistrean. Tradiționalismul basarabean e înfățișat de epigonii eminescieni care cultivă convenția clasicizantă, de esență sămănătoristă. Acest tradiționalism e remarcabil prin exaltarea trecutului istoric, a fondului originar, a spațiului şi timpului dacic sau prin descoperirea folclorului neaoș. Spiritualizarea existenței, transfigurarea particularităților sufletului şi etosului basarabean a mers pe linia puternică a credinței ortodoxe, a accentuării valorilor ei sacre. Oricât de mult am vrea să elucidăm unele atitudini de creație ale literaților prin conservatorismul lor ancestral sau prin matricea spirituală a spațiului mioritic, nu poate fi neglijată seceta culturală din Basarabia.
Gheorghe Cardaș, în prefața la antologia Poeții şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), precizează: „O bună parte dintre cei mai talentați scriitori basarabeni au trecut Prutul venind în principate, unde şi-au tipărit operele lor literare. Dacă Alecu Russo, Costache Stamati, Teodor Vârnav, Alexandru Donici, Bogdan P. Hasdeu, Ştefan Basarabeanu (Victor Crăsescu), Zamfir C. Arbore, Dumitru C. Moruzi, Sergiu Cujbă ar fi rămas în Basarabia sau dacă şi-ar fi tipărit operele lor în această provincie, cultura românească de aici s-ar fi putut menține mai multă vreme, rezistând în fața nefastei influențe rusești. Chiar şi în domeniul religios şi juridic cărțile cele mai răspândite veneau din tipografiile de peste Prut. Scriitorii râmași acasă: Ion Sârbu, Alexandru Hâjdău, Alexis Nacco, Matei Donici, Gheorghe Păun, Tudose Roman, Alexe Mateevici, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan şi alții au avut de dus o grea luptă pentru menținerea limbii spiritului românesc”.1
Rămasă fără limbă, fără carte, fără gazetă, fără intelectuali, Basarabia, într-adevăr nu putea să reprezinte decât o uriașă temniță în care lumina era îngăduită prin ferestruica străjuită dinspre răsărit. În rezistența pe care au arătat-o basarabenii față de „încercările rușilor de a-i înstrăina, instinctul de conservare a neamului a jucat primul rol”.2 În Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937, Eugen Lovinescu subliniază: „… De contribuția literară a Basarabiei nu ne putem apropia decât cu interes cultural și cu amorțirea scrupulelor estetice. Numai gândul că unele din aceste versuri au fost scrise înainte de război și că reprezintă, prin urmare, dovezi de continuitate culturală românească dintr-o epocă de înstrăinare ne face să răsfoim, de pildă, Miresme din stepă ale lui Ion Buzdugan sau Poeziile lui Al. Mateevici, cu o poezie citabilă (Limba noastră) și chiar Flori de pârloagă ale lui Pan Halippa”.3
S-a afirmat şi se afirmă, pe bună dreptate, că peste poeții români din Basarabia a trecut Neantul. Este un adevăr incontestabil, desigur, pentru o bună parte din poeții generației Unirii, pentru cei care au exprimat cu necontrafăcută sinceritate amarul înstrăinării, cântarea pătimirii noastre, dar fără o capacitate de expresie. Capacitatea aceasta se câștigă în timp. Cei mai mulți dintre ei, cu adevărat, n-au avut timp să se gândească la formă, la „inginerii verbale”, la „arabescuri virtuoase”, la manierisme năucitoare.
„UN PRODUS DEOSEBIT AL OBIJDUITEI BASARABII”. Pantelimon Halippa, om politic, poet, publicist și memorialist, s-a născut la 1august 1883 în comuna Cubolta, județul Soroca. Studii la Școala duhovnicească din Edineți, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău (1898-1904), a decis să renunțe la o posibilă carieră ecleziastică și s-a înscris la Facultatea de Științe Naturale și Agronomie a Universității din Dorpat (Iuriev, astăzi orașul Tartu, Estonia). Participă la grevele studențești din 1905; ia parte la Congresul Uniunii Țărănești de la Moscova, ca delegat din partea țărănimii basarabene. Împreună cu C. Stere și Ion Pelivan editează la Chișinău (1906) prima gazetă în limba română Basarabia, semnând mai multe articole cu pseudonimele Pintilie Cubolteanu, Pintilie Basarabeanu. Mai târziu se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași (1908-1912). Susține rubrica Scrisori din Basarabia la revista Viața Românească. Revenind la Chișinău, fondează, împreună cu Nicolae Alexandri, ziarul Cuvânt moldovenesc, în paginile căruia pledează pentru interesele naționale ale românilor din Basarabia. Colaborează şi la publicațiile Ardealul (Transilvania), România nouă. În anul 1917, după abdicarea țarului Nicolae al II-lea, Pantelimon Halippa a creat Partidul Național Moldovenesc. A negociat dreptul românilor basarabeni la autodeterminare cu Kerenski, Lenin și Troțki. A fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării din Basarabia, a obținut votarea Unirii Basarabiei cu Regatul României. El a luat parte, în 1918, și la adunările din Cernăuți și Alba Iulia, care au decis Unirea Bucovinei și a Transilvaniei cu România.
În perioada interbelică P. Halippa a deținut mai multe funcții, care au marcat o carieră politică excepțională: ministru secretar de stat pentru Basarabia în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), ministru al Lucrărilor Publice în guvernul prezidat de Barbu Știrbei (4–20 iunie 1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor în guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928–7 iunie 1930), ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale în guvernul Iuliu Maniu (13 iunie 1930–10 octombrie 1930), apoi ministru de stat în guvernele Mironescu (10 octombrie 1930–18 aprilie 1931, Vaida (11 august 1932–19 octombrie 1932), Maniu (20 octombrie 1932–13 ianuarie 1933), Vaida (14 ianuarie 1933–13 noiembrie 1933), precum și senator și deputat în Parlament (1918–1934).
În 1932 fondează la Chișinău revista de cultură generală Viaţa Basarabiei, al cărei director este până la data suprimării publicației (iulie 1944). În 1950 a fost arestat și dus în închisorile din Sighet. După 2 ani, a fost predat autorităților sovietice, care l-au dus la Chișinău, unde a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Revine în țară în 1955, dar a ajuns tot într-o temniță din Gherla, unde a stat închis până în 1957. Moare la 30 aprilie 1979, la București. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica. A fost membru corespondent al Academiei Române, membru al Uniunii Scriitorilor. A tradus din Pușkin, Lermontov și alți poeți ruși.
Debutează cu poezii în limba rusă în revista pentru elevi a Seminarului Teologic din Chișinău (1901). Pan. Halippa este autorul studiilor istorice Bessarabia do prisoedineniea k Rossii /Basarabia până la alipirea la Rusia (1914), Basarabia sub împăratul Alexandru I (1812-1825) (1914), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1939) etc., a volumului de poezii Flori de pârloagă (1912-1920), care a apărut în 1921 la Iași.
Mihail Sadoveanu, în Prefață la Flori de pârloagă, remarca: „Deși adăpat la literatura noastră nouă, deși de timpuriu familiarizat cu marea literatură rusă, Pantelimon Halippa nu purcede nici de la Eminescu, nici de la Coșbuc, nici de la Pușkin, nici de la Lermontov. Poetul Florilor de pârloagă e un produs deosebit al obijduitei Basarabii. El se ridică pe propriile-i mijloace în armonie cu începuturile de cultură ale moldovenilor de peste Prut şi cu nevoile lor sufletești. El este pentru Basarabia ceea ce a fost pentru Moldova şi Muntenia poeții renașterii noastre dinainte de Eminescu”.4
Specificul acestei poezii stă în vârsta ei necultivată culturalicește, ea pune în valoare suferința, „jalea lumii”, într-un limbaj accesibil, propagă ideea mântuirii în Unire. E o poezie în contra-timp, scrisă după alte legi, în contrasens cu mișcarea liricii avangardiste, moderniste. Românii din Basarabia au fost mereu nişte întârziați mai în toate domeniile activității spirituale. În poezie, de exemplu, Florile din pârloagă par tot atât de exotice și întârziate cam cum apăreau Florile Bosforului (1866) de Dimitrie Bolintineanu raportate la Florile răului (1857) de Charles Baudelaire. Dar plaga cea mai mare a fost, totuşi, limba acestei literaturi şi apoi mentalitatea şi complexele ei de inferioritate.
Cu privire la îndelunga hibernare basarabeană, Nicolae Iorga observa cu pătrundere: „Românii din Ardeal şi Ungaria, sau cum îşi zic ei: românii din Ardeal, Banat şi Țara Ungurească, pentru că Banatul ține să aibă o situație deosebită, privilegiată, românii aceștia se deosebesc de românii din Basarabia şi de românii din Banat, sub raportul politic, prin aceea că n-au făcut parte din același stat cu noi: românii din Basarabia sunt moldoveni desfăcuți de noi la 1812; până la 1812, viața noastră şi a românilor basarabeni a fost întru toate aceeași. Dacă ar vrea să aibă cineva icoana vieții noastre vechi, de la începutul veacului al XIX-lea, n-are decât să treacă în Basarabia şi să privească rosturile românești de acolo: o să găsească târguri cum erau la 1812, grație bunului guvern rusesc: şi este pentru noi foarte interesant să vedem cum eram cu câtăva vreme înainte. Bieții români basarabeni au fost prinși de gheața rusească cum e prinsă o broască într-un sloi de gheață şi îi găsim astăzi nestricați, întregi așa cum i-a prins frigul strașnic din bolovanul de gheață”.5
Literatura română din Basarabia în derutele începutului a crescut în umbra culturii rusești sau, cel puţin, a avut în față modelele rusești. Odată cu acestea, ea, prin subconștient sau memorie genetică, a reconstituit eclectic şi într-un timp condensat momente istorice de la iluminismul Școlii ardelene la sămănătorism/ poporanism sau de la sămănătorism la neosămănătorism, conjugat cu gândirism, şi rar de tot a încercat să se sincronizeze cu căutările moderniste ale literaturii din centru.
Pentru Nicolae Iorga, Pan Halippa e un „vechi scriitor sincer, într-o formă naivă, dar bun traducător din rusește”.6 În același sens, George Călinescu nota: „Ceea ce este simpatic la Pan Halippa, ca la basarabeni în general (mai putem cita pe I. Buzdugan) este acea vorbire apăsată care sună pentru urechile noastre de azi cum trebuie să sune pentru francezi franțuzeasca canadienilor”.7 Criticul găsește citabile trei strofe din Poezie-datorie:
„Într-o zi din cea junie
Am jurat, așa în hohot,
Să mă las de poezie,
Zăvorând cuvântu-mi slobod.
Dar cuvântu-mi dat năprasnic
L-am călcat de-atunci mereu
Și la tristul vieții praznic
Cântu-a fost prinosul meu…
Și eu cânt atuncea viața
Moldovenilor din sate,
Ce orbecăiesc prin ceață
De dureri nenumărate”
În înțelegerea lui Pan Halippa, poezia e, înainte de toate, o obligație morală, impusă de sentimentul de dreptate: „Viața m-a-nfrățit cu jalea,/ Jalea m-a-nfrățit cu cântul,/ Cântecu-mi deschise calea/ Să fiu frate cu pământul” (Cântul meu), iar poetul, „frate cu pământul”, este, în inerția liricii profetice, alesul care cântă jalea mulțimii, exprimată nu fără un, afișat, gigantism în forme și ritmuri energetice:
„El inima-și struni și prinse
Să zică doină fermecată
În vorbe de oțel, aprinse,
Ca-n pieptul altor să răzbată.
Părea că foc îi suflă gura,
Că-n pieptu-i clocotesc vulcane
Și versul, sclipitor ca zgura,
Cădea în ritmuri de ciocane.
Durerea lumii el plângea
Și lumea-i răspundea-n suspinuri,
Căci chinul lui se înfrățea
Cu-ale mulțimii grele chinuri”
(Poetul-luptător).
Pan Halippa, ca și Alexei Mateevici sau Ion Buzdugan, a pornit de la o înțelegere aparte a canoanelor poeticității. Basarabenii din generația Unirii, ca şi ardelenii de la cealaltă margine a românismului, au fost preocupați constant de ideea națională, de eticul ardent, de continuarea unei direcții tranșante a poeziei directe, mimetice care să aibă la baza modalității de transfigurare convenția clasicizantă, poetica văzului, limbajul tranzitiv. Direcția aceasta a fost şi rămâne tentantă și fertilă, la noi, pentru lirica patriotică, profetică și vindicativă pe tot parcursul secolului trecut. Definiții ale poeziei sau ale statutului poetului vor rezona obsesiv în instantanee de romantism autentic:
„Vreau spirit de proroc
Și inspirații sfinte.
Să ard cu bici de foc,
S-audă din morminte
Și morții glasul meu”
(Poem)
Subiectul „pătimirii noastre” din pledoariile publicistice ale lui Pan Halippa revine constant mai cu seamă pe paginile revistei Viața Basarabiei. Deliberat tradițională, poezia aceasta are în prim-plan pe rapsodul Plugarului: „Cântul meu e cânt de slavă/ Pentru-a plugărimii gloată;/ În orașe, cu-a lor pleavă, / În zadar el rost își cată”. Conflictul dintre sat și oraș, ca un dat ineluctabil, inspirat de programul sămănătorist, se schițează și în opoziția dintre prezentul mizerabil și trecutul glorios: „În aleea mare, unde-i umbra deasă,/ Stau bătrâni pe bancă, cu luleli aprinse:/ Ei bârfesc prezentul și din greu oftează,/ Scormonind trecutul cu amurguri stinse” (În parc).
După modelul sămănătorist, poetul cântă frumusețea în etosul și etica „sănătoasă”, în beatitudinea satului. Țăranul, evocat în straie de sărbătoare, în deplină armonie cu natura, este norocit de „sârjoaca înspicată/ Pe întinsele ogoare”: „Casa mică țărănească/ Este așa de încăpătoare/ Pentru el ca să domnească/ La o zi de sărbătoare!// A lui locuri îndrăgite:/ Codrul verde cu poiene,/ Șesul cu cirezi de vite,/ Câmpul plin de buruiene;// Și nimic în lumea toată/ Nu-l încântă-așa de tare,/ Ca sârjoaca înspicată/ Pe întinsele ogoare!” (Cântul meu). Dar odată cu acestea, locul imaginarul edenic îl ia povestea unui neam robit: „Cetind a neamului poveste,/ o jale mare făr-de veste/ se naște-n sufletu-mi trudit./Azvârl atuncea cartea tristă,/ M-așez afară jos pe prispă/ Și-n juru-mi caut obosit./ Și iar priveliști triste văd,/ Căci frații tot în lanuri șăd,/ Robia veche tot domnește./ În juru-mi văd, ca în trecut,/ Un neam robit, un neam bătut/ Și simt că-un plâns mă podidește” (Pe scoarța unui letopiseț). Ștergând colbul de pe cronici, poetul e tentat, de acum încolo, să renască virtuțile unui „neam robit”, să-l lumineze, să ridice în cultură „neamul bătut”.
Poetica lui Pan Halippa este evident eclectică, reconfigurând câteva vârste ale poeziei: iluministă, sentimentalistă, un amalgam de elemente romantice impregnate cu idei poporanisto-sămănătoriste, în linii mari, conturează traiectul unei poezii posteminesciene, de orientare conservatoare, specifică etapei de tranziție de la începutul secolului trecut. Într-o formulă esențializată, poezia lui Halippa e, de fapt, o „adaptare a romantismului la sămănătorism” (Radu G. Țeposu). Temele și motivele sămănătoriste alternează cu călătoriile în „munții prăpăstioși” cu „pereți de stânci cernite” (Munții), cu transfigurări în simbolistica revoluționară (marea, furtuna, albatrosul) în spiritul celebrului Albatros al lui Maxim Gorki:
„Se-nalță albatroșii,
Apoi ca pietre pică,
Și-n zborul fulgeratic
Șuviți de-argint despică.
O, suflete bicisnic,
La lupte te avântă!
Ia pildă de la mare,
Pe ea furtuni o-ncântă…”
(Marea Neagră).
Poeme ca Marea Neagră, Poetul-luptător, Poem, Poezie-datorie, Cântec de leagăn ș.a., nu multe la număr, arată o cu totul altă față a poeziei lui Pan Halippa, în care poetul e identificat cu poezia prevestitoare de nouă epocă. Starea râvnitei primeniri îi marchează poezia socială, poezia-datorie e inclusă în existența lui sau viceversa: destinul/ biografia lui spirituală e turnată în poezie care, în inerția marilor schimbări, abundă volens-nolens în clișeele romanticilor.
Într-o formă esențializată, vocea poetică se contopește cu vocile predecesorilor: „Lan de spice, lan de aur,/ Cât privești cu ochiu-n zare./ Scump nemărginit tezaur,/ Străbătut, scăldat de soare…// Vânt șăgalnic unduiește/ Pânza limpede de fire…/ Fiecare fir trăiește/ Zile dulci de fericire…// Spic cu spic se pupă-n gură/ Într-o dragoste curată./ Soarele cu a lui căldură/ Le aprinde, le îmbată…// Ciocârlia-n cer albastru/ Cântă-n voie, cum i-i placul:/ Undeva în loc sihastru,/ Îi răspunde pitpalacul.// Aerul e plin de miros/ Si de sunete ușoare,/ Parc-ar fi un cânt din cliros,/ Adiat de-o slabă boare…” Modelul Alecsandri transpare în mod firesc, dar măreția naturii din poezia „bardului de la Mircești”, e contrapusă ideii nimicniciei ființei. Omul e judecător al tuturor lucrurilor, dar, în trecere pe pământ (Și tu om, martor pe-aice), e nimic în clipa cea repede, un vierme al pământului în fața veșniciei, infinitului:
„Tot cuprinsul i-o minune…
Și tu om, martor pe-aice,
Nici-un chip n-ai a nu spune:
Sunt nimic, dar sunt ferice!”
(Lan de grâu).
Poanta „Sunt nimic, dar sunt ferice” aruncă o nouă lumină peste întreaga lui lirică peisagistică. Ritmurile și atmosfera campestră au ceva ce amintesc de idilele lui George Coșbuc: „Sara caldă, liniștită/ Se topește-n raze stinse/ Miroasă a peliniță/ Din câmpiile întinse…// Năvălesc timide umbre/ Îmbrăcate-n fum subțire./ Biruit de somn și lene/ Totul trece-n nesimțire.//Visuri blânde, ca vedenii,/ Vin încet, cu pas himeric…/ Cere inima-mi hodină,/ Liniște și întuneric…// Și din largul stepei mute/ Vântul pare сă-mi îndreaptă/ Șoapta lui liniștitoare: «Fii cuminte și așteaptă!»” (În stepă).
Nu mai puțin elocvente sunt versurile din Toamna, în grădină sau Iarnă: „Cade cel dintâi omăt,/ Frigul se tot întărește,/ Gospodina iarnă-ncet/ Pânza albă-și nevedește.// Lucrul iernii e-ntr-ales:/ Fir de-argint cu râvnă pune,/ Și când cați spre largul șes –/ Te orbește, i-o minune…// Și omătul cade-ntruna,/ Aerul e plin de fulgi,/ Cerul și pământul una,/ Peste tot e-un mândru giulgiu.// Peste noapte încă ninge,/ Troienind și sat, și drum./ Casele le pot distinge/ Numai după stâlpi de fum.// Firea doarme somn de moarte,/ Tot cuprinsu-i troienit…/ Omule, avea-vei parte/ Șl tu azi să dormi tihnit?”.
În secvențe de pastel e surprinsă Valea Răutului, spațiul arcadic al amintirilor din copilărie: „Șes întins, fântâni în cale,/ Printre lanuri un drumeag,/ Stuhării colo în vale;/ Peste vale culmi șirag.// Nu se vede unde-i gârla,/ Doar colo un pârăiaș,/ Se zărește unde-i târla/ Și s-aude-un fluieraș.// Mal departe apa lină/ Se ascunde-n păpuriș/Și de-acolo la lumină/ Iese numai pe furiș.// Zarea-i dulce, cenușie./ Aeru-i păinjinit/ De o boare argintie,/ Ce plutește-n val grăbit.// Pe întinsele ogoare/ Muncă sub aprinsul cer;/ Pe urcuș, sclipind la soare/ Pânza drumului de fier…// Cine-ar spune, că alt-dată/ Pe aici s-a scurs puhoi/ De barbari din lumea toată/ Pân a nu veni la noi?// Ne-o spun șirul de movile,/ Ce răsar pe-ntinsul șes/ Carte mută, fără file,/ Dar cu mare înțeles”. Orizontul idilic din „Cartea mută, fără file,/ Dar cu mare înțeles” se înscrie în arsenalul imagistic al lumii ca o carte, cu implicații paseiste.
În Altarul străbunilor, discursul e centrat pe aceeași „temă cu variațiuni”: antiteză dintre generații, dintre străbunii „rumeni, drepți ca niște brazi” și „vlăstarul lor de azi-/ Slab și mic la-nfățișare”: „Umbre blânde vin tiptil/ Dinspre valea adormită,/ Și cu buze de copil/ Fruntea îmi sărut’ trudită.// Stau culcat pe prispa casei/ Din străbuni lăsată mie: –/ Toți s-au dus, iar eu rămasei/ Al ruinei strajă vie…// Mă gândesc la vremea veche, –/ Căci cu umbrele-mpreună,/ Să-mi șoptească la ureche/ Vin străbuni de voie bună.// Rumeni, drepți ca niște brazi,/ Ei privesc cu jale mare/ La vlăstarul lor de azi –/ Slab și mic la-nfățișare…// Simt că inima-mi se zbate,/ Când străbunii intră-n casă/ Pe uși joase și-aplecate,/ Din vechime-așa rămasă…// Dar când luna își arată/ Fața rece de aramă,/ Umbrele purced de-odată/ Peste gard și peste cramă.// Și străbunii le urmează,/ Părăsind ре-al lor vlăstar,/ Care pururea veghează/ Ruinatul lor altar”.
Narațiunile poetice, cu substrat autobiografic, abundă în destăinuiri nostalgice, în tradiția confruntării prezentului cu trecutul strălucit: „Ș-am poposit în casa veche,/ Unde-am trăit copil în voie/ Cea vrâstă fără de pereche,/ Când nu știi grijă și nevoie.// Și mi-am adus în minte iarăși/ Din cele petrecute-atunci,/ Când hoinăream cu buni tovarăși/ Prin sat, pe dealuri și prin lunci…//Ah, vremuri sfinte de-altădată,/ Departe-n urmă ați rămas!./ Pierzându-vă, eu nu o data/ Mă-ntreb: pe unde sunteți azi?// Și mă izbesc cu-a mea gândire/ De-o singură dorință vie:/ Să mă întorc din rătăcire/ La cuibul de copilărie…” (În cuibul copilăriei).
Altă dată, poetul, evocând „veacuri de robie”, „cruda dușmănie”, în total dezacord cu „catastiful sămănătorist”, cheamă la „lupta mare” pentru a reinstaura, este adevărat, „așezăminte bune/ Cum au fost în vremi străbune”: „Moldoveni, stăpâni ai țării,/ Bate ceasul învierii/ Pentru visurile sfinte/ Îngropate în morminte.// …Deci cu toți treziți-vă/ Și ca frați uniți-vă,/ Ca să-ncepem lupta mare/ Pentru cele ce ne doare:// Pentru-așezăminte bune,/ Cum au fost în vremi străbune,/ Pentru drepturi și pământ,/ Că acesta ni-i mai sfânt” (Spre unire).
Unul dintre „cântecele de leagăn”, compus în 1915, dar oprit de cenzura rusească, între altele apărut în Viața Basarabiei 1937, nr. 5-6 cu remarca „Din «Caietul uitat», 1913”, pare exemplar pentru o poetică centrată pe vitalism, realism, autenticitate:
„Dormi, sprâncenatule,
Dormi, neînduratule,
Dormi, cât măicuța te ține la brațe,
Sub chiorăitul flămândelor mațe –
Cântec amarnic de inimă-albastră.
Cântecul foamei, muzica noastră!…
Dormi, obiditule,
Dormi, osânditule,
Dormi, de pe-acum răzvrătitul de foame,
Moise părtaș la „revolte islame”
De răsturnare a „ordinii sfinte”
Cu închisori pentru bietu-țí părinte!…
Dormi, țărănașule,
Dormi, buclucașule,
Dormi, cât al nostru bordei nu e ocnă.
Dormi, cât picioarele mele nu-s bocnă,
Dormi, cât muncesc ca o roabă, cinstită,
Și n-am ajuns de vânzare ca vită!…
Dormi, moldovanule,
Dormi, năzdrăvanule,
Care mă faci să mai cred în scriptură:
Chiar dacă toți mă înșală, mă fură
Și mă lovesc nemilos ca pe-un câine, –
Tu-mi pregătești răzbunarea de mâine!…”
Poemul, reprodus de Halippa în articolul Ceva despre țăranul basarabean (Viața Basarabiei, 1942, nr. 10-11), își află reflexe inedite în însemnările lui Petru Comarnescu Poezii energetice și dinamice scrise la 1907 și 1905, găzduite de Revista Fundațiilor Regale (1943, nr.3), din care reținem câteva observații privind: „stilul energetic, cu expresii dure și tăioase, obișnuit în ultimii ani în scrisul acelor poeți care cultivă eroicul și preamăresc mai ales țărănismul, vroind să-l sugereze și prin forma și ritmica poeziilor a existat cu mult înainte”; sau: „La 1907 și 19015 nu este posibil ca poeții Mateevici și Halippa cunoșteau modelele străine, în afară poate de unii poeți ruși (…) E în poezia aceasta mult din ritmica, imprecațiile și răzvrătirea liricii unui Whitman, unui Carl Sandburg sau Esenin, geniali instigatori și profeți în diferite sensuri, dar participând la crearea unui aceluiași stil de poezie dinamică și energetică, într-adevăr profetică și cutremurătoare, mai mult prin fondul care depășește și robește forma”.8
Modelul poeziei tranzitive domină preponderent în lirica socială, în care cantabilitatea și dexteritatea ritmică e schimbată pe versul prozastic, pe limbajul personificat și hiperbolic, intensificând, prin tehnica aglomerării, dimensiunea nenorocirii lumii: „Te duci în lumea neființei,/ An groaznic și mânjit de sânge,/ An plin de-atâtea suferințe,/ Că-n urma ta cu toți vor plânge.// Călău nebun și crud din fire,/ Te duci, și-n oarba-ți nepăsare/ Nu te gândești ce moștenire/ Lași vremurilor viitoare!// Diata-ți, ce cu sânge-i scrisă,/ Îngheață sângele din vine;/ Și lumea, cu-a ei răni deschise,/ Blestem avea-va pentru tine.//Тe-or blestema părinți și mume,/ Copii rămași fără de tată,/ Soții nenorocite-n lume,/ Сe-și văd nădejdea îngropată.// Te du deci an de vijelie!/ Și las ca-n neagra-ți pomenire/ O pildă veșnică să fie/ Pentru trudita omenire!” (Anului 1914).
Poetul e un împătimit al creației orale (s-a păstrat un caiet al lui Halippa cu culegeri din folclorul autohton). Dragostea pentru țăran și îndeosebi pentru poezia populară se manifestă din primele îndeletniciri literare atât în lirica socială, cât și în cea erotică. În manieră cvasifolclorică, memorabile sunt compunerile în care se recurge la personificări, la dialoguri cu codru, cu bătrânul Nistru: „ – Bună ziua, Nistrule,/ Nistrule, bătrânule!/ Am venit să te mai văd,/ Să te-ntreb, la sfat să șăd:/ Că tu, frate, multe știi,/ Multe vezi, pe unde vii,/ Multe prinzi și multe-auzi/ Prin huceagul un-te-ascunzi!…/ Ce mai veste ne aduci,/ Pe-ale tale unde dulci,/ De la frații cei din sus/ Și acei de la apus?/ Ce mai știi de viața lor/ Sub jugul străinilor?/ Spune, dragă, de ce taci?/ Oare nu cumva te faci,/ Că n-auzi, Măria Та,/ Rugămintea caldă-a mea! –/ Însă Nistru parcă-i mut,/ Parcă-i un moșneag tăcut./ Ce-a văzut, l-a întristat, – / O rușine ș-un păcat:/ Că români-s ferecați/ De hainii împărați…/ Și eu plec, cum am venit, – / Amărât, nedumerit,/ Cu nădejdea-mi – praf în vânt,/ Cu avântau-n două frânt” (La Nistru). Textul lui Halippa (datat august 1913, Soroca) se vrea un dialog cu poemul Vorbeau azi noapte două ape de Octavian Goga, scris cu prilejul comemorării unui veac de la răpirea Basarabiei: „N-auzi cum strigă Basarabii/ Blestemul zilelor ce vin,/ Cum sună-n bucium pârcălabii/ De la Soroca la Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare? De-al amintirilor șuvoi,/ Arcașii lui Ștefan cel Mare/ Îmi cer azi moaștele-napoi”.
Forma folclorică e activată în poezia combatantă care, prin oralitatea și simplitatea expresiei, amintește de Cântecul zorilor de Alexei Mateevici: „Plouă, ninge. –/ Hai la drum!/ N-ai când plânge,/ Frate bun!// Drumul vieții/ Este lung:/ Sure cete/ Îl ascund./ Crea e calea/ Și cu chin:/ Multă-i jalea,/ Mult suspin../ Da tu, frate,/ Nu căta/ Peste toate/ Vei călca!/ Cu credință/ Mereu, mereu,/ Biruința-i/ Scopul tău!/ Las’ hodina/ Celor morți:/ Fii albină/ Pentru toți./ Odihni-vei/ Trupul tău,/ Când sfârși-vei/ Drumul greu.// De răsplată,/ De-i muri,/ Bunul Tată/ S-a-ngriji!..// Deci de ninge,/ Hai la drum!/ N-ai când plânge,/ Ș-a apoi cum?/ Doar ai casă/ Și copii:/ Cer pe masă, –/ Bine-o știi!” (La drum!).
În poezia ocazională apelează la unitatea tuturor românilor. De regulă, aceasta se confundă cu improvizația reductibilă la strigarea bucuriei libertății, exprimată în stereotipia simbolisticii elementare (nou soare, vechea ceață, suflă vânt de primăvară): „Suflă vânt de primăvară,/ Ca nici când din miază-noapte,/ Și ne-aduce veste-n țară/ Despre scumpa libertate.// Piere groaznica robie,/ Ce de-un veac ne tot apasă;/ Peste-ntreaga-mpărăție/ Un nou soare vrea să iasă.// El alungă vechea ceață/ Și îndeamnă lumea toată/ Să-și rodească-o nouă viață/ Largă, slobodă, bogată.// Obosiți de învrăjbire,/ Toți se trag la acest soare:/ El vestește înfrățire/ Între tagme și popoare…// Să primim deci cu credință/ Vestea ce ne vine, iată!/ Și de vechea umilință/ Să ne scuturăm odată!// Moldoveni, ce-ați fost de-ocară,/ Ridicați și voi privirea:/ Suflă vânt de primăvară,/ Vine, vine primenirea!” (Vestirea libertății).
Sau: „Moldoveni, la joc odată!/ Azi e zi de sărbătoare/ Pentru mic și pentru mare,/ Pentru românimea toată.// Am fost robii tuturora/ Și mereu supuși ocării…/ Azi e ziua neatârnării,/ Deci cu toți să-ncingem hora!” Vocea poetului e concurată de vocea omului politic: „Că de astăzi înainte/ Țara nu va mai fi sclavă;/ îndreptați cu drepturi sfinte…” (Hora neatârnării Basarabiei).
La Congresul Ostașilor Moldoveni (20-28 octombrie 1917), Pan Halippa se adresa către militari cu cuvinte care mai apoi vor fi reluate în versuri: „Sunt nespus de fericit că am ajuns să urez în fața voastră floarea neamului nostru moldovenesc. Frații mei! Veacuri întregi noi am umblat rătăciți unul de altul, de veacuri întregi pe noi ne întind și ne dezbină vrăjmașii, de veacuri întregi pământul nostru strămoșesc geme sub jugul străin și iată acum, după atâtea răzlețiri, după atâția ani de jale și suferințe, ne-am strâns frații grămăjoară. O, cine va spune bucuria noastră? Grea a fost soarta noastră crudă, lungă a fost noaptea în care am zăcut, dar cum după noapte răsar zorile și lumina zilei ia rândul întunericului, așa și în viața noastră, a neamului moldovenesc, după robie s-a simțit apropierea izbăvirii. Frați ostași! În voi este toată nădejdea noastră. Țara se îneacă în lacrimi și sânge. Vrăjmașii noștri stau la hotare – vrăjmași câtă frunză și iarbă la spatele nostru și înăuntrul țării noastre, dar cei mai mari dușmani sunt în mijlocul nostru. Acesta este neunirea! Frații mei, biruiți acest strașnic dușman și noi vom birui totul”.
Evenimentul, trăit autentic, e transpus într-o poezie a dialogurilor cu miza pe știința ostașului moldovean, văzut ca o ființă gânditoare și simțitoare: „Ori credeți voi. Că Rusu-și schimbă/ Năravul de stăpân cu sila?/ E meșter gâdele la limbă,/ Dar suflelu-i nu știe mila.// Ostași, a vorbelor beție/ Lăsați-o celor în smintire:/ Pe voi, la minte-ntregi, vă-mibie/ A voastră țară cu iubire!// Ori n-auziți voi cum vă cheamă/ Părinții voștri dați uitării?/ Ori n-auziți voi glas de mamă,/ Zbucnit din ghearele ocării?// Săriți cât este încă vreme,/ Surorilor, spre apărare:/ De nu, pe capul vost’ blesteme/ Cădea-vor greu doborâtoare!// Veniți să punem stăpânire/ Pe vatra noastră strămoșească!/ Destul străină-oblăduire/ Pe Țara noastră Românească!” (Către ostașii moldoveni). Este o poezie emblematică pentru starea de spirit în mișcarea de eliberare națională, o poezie angajată în înțelegerea/ exprimarea revoluției în desfășurare.
Poezia sentimentului religios e copleșită de pietate creștină, de suferințe și „de rugă fierbinte spre ceruri”: „Din căi rătăcite, Stăpâne,/ La netede drumuri mă scoate,/ Ș-ajută-mă, Sfinte Părinte,/ Să scap de dureri și păcate.// Păzește-mă, Bunule Tată,/ De multele lațuri întinse/ Și vindecă-mi inima slabă/ De pofte și patimi cuprinsă.// Spre neamul meu blând în durere/ Îndreaptă-mi, Stăpâne, privire,/ Căci n-avem aiurea un sprijin/ Și-n Tine vedem mântuirea.// E timp să se facă dreptate/ Și nouă ce tragem durere!/ Îndură-Te-n ceasul pieirii,/ Căci altfel ni-i peste putere !…”
Ruga este expresia unui suflet identificat cu durerea neamului, o durere ajunsă la starea de paroxism, amestecată cu un sincer și puternic atașament pentru ideea mântuirii, exprimată la modul abstract, indecis; evlavia e răzbită de „cernita îndoială”: „Și-mi arde pe buzi rugăciunea,/ Ca mucul luminii în sfeșnic;/ Iar blândul Hristos mă mângâie/ Cu zâmbetu-i dulce și veșnic…// Dar iată că mucul se-ndoaie/ Și sfârâie-n ceara topită,/ Apoi lumânarea se stânge/ În noaptea amarnic cumplită.// Și-n sufletu-mi slab și molatic/ Cernita-ndoială răzbește;/ Iar ruga, fierbintea mea rugă,/ Pe buze încet se sleiește…” (În miez de noapte).
Îndemnul către o autentică trăire a vieții e în Sfat creștin pentru că: „ Din toate câte sunt în viață/ Pe-acest pământ rotund sub soare/ Stăpâni suntem abia pe-o ceață/ De clipe grabnic trecătoare”. Gânduri cernite îi adăpostesc ființa în năzuința că: „Deșertăciune-s, dragă, toate/ Și praf din drum suflat de vânt” (Pe-o filă de psaltire). În figura lui Isus de pe crucea Golgotei îl surprinde revelația înfrățirii în suferință: „O, fraților în suferință,/ Răbdați și inimile sus?/ Căci noi avem în umilință/ Ca-ntâi tovarăș pe Isus” (Isus pe cruce). Isus, ca întâi tovarăș în umilință, este simbolul deșteptării: „Azi se nașe Adevărul:/ Oameni, deșteptați-vă!/ Сa lumina Lui din ceruri/ Luminați-vă! (De crăciun).
La 1917 învierea lui Hristos nu este concepută altfel decât prin deșteptarea „tagmei de jos”, prin înfăptuirea unirii: „ Din clopotnița din sat/ Sună clopotele, sună,/ Vestind lumii veste bună,/ Că Hristos a înviat.// Cele mici în cor duios/ Sună des cu voioșie,/ Că e zi de veselie/ Pentru tagma cea de jos.// Iar cel mare, cam dogit,/ Sună rar, sună agale,/ Că s-a dus vremea de jale/ Șl că răul s-a sfârșit…// Sunați, clopote, sunați/ Și vestiți la 1urnea toată,/ Că robia e sfărmată/Și că toți de-acuma-s frați!// Și mai spuneți tuturor,/ Că sunt vremile unirii/ Și că-i timpul primenirii/ Stărilor bătrânilor” (Clopotele învierii). „Timpul primenirii” e binecuvântat de Hristos, prevestind o nouă epocă, o nouă ordine în haosul barbar.
Lirica de dragoste se remarcă prin simplitate și sinceritate, prin ritualul așteptării/ împlinirii erotice, prin ceremonia comportamentului jucăuș, la care iau parte elementele arhetipale: fântâna, stelele, luna, mierla: „Sus pe cerul plin de stele/ Luna-ncet călătorește,/ Nourași în horboțele/ Cu argint îi poleiește.// Mierla cântecu-și îngână,/ Pe când eu în așteptare,/ De ghizdele, la fântână,/ Răzimat stau în picioare.// Stau ș-aștept pe puica mea,/ După арă ca să vie…/ Арă, zău, că n-ași prea vrea,/ De-un sărut mi-i sete mie…// Căci arsura dorului/ Nu se stinge cu băutul/ Din apa izvorului, –/ Ci se stinge cu sărutul…// Ah, și setea-mi crește-ntr-una,/ Pe când puica zăbovește,/ Iar în cer, vrăjită, luna/ Spre-asfințit se tot grăbește…// Vino, puică, te îndură/ De-a mea patimă nebună./ De-а mea strașnică arsură,/ De-al meu dor născut pe lună” (Cântec).
Invocarea sentimentului erotic e de un patetism și naivitate debordantă: „Vino, dragoste nebună,/ Vagabondă prin natură,/ Și-n grozava ta furtună/ Îmi aruncă-a mea făptură…// Mult, prea mult am fost cuminte;/ N-am fugit numai odată/ De-ale tale dulci cuvinte,/ Când mi le-a rostit vreo fată.// Astăzi însă las chilia/ Vieții mele solitare,/ Vino, adă-mi bucuria:/ Șoaptele de alintare!…” (Chemare). Poetul nu este lipsit de fantezie inventivă în definirea dragostei în Amor, Scrisoare, Altă scrisoare sau în texte ca acesta: „Copilă dragă, nu te-ncrede-n vorba lui,/ Căci nestatornic ca poetul nimeni nu-i.// De dragoste cuprins puternic într-o Luni,/ El Marți era să fie pus printre nebuni.// Ca Miercuri dragostea iubitei să-și declare,/ Iar Joi să fie ziua grea de așteptare.// Și cum nici Vineri nu primise un răspuns,/ De Sâmbătă un gând de moarte l-a pătruns.// Dar când veni Duminică, un dor de viață/ Îi șterse de pe fruntea lui a morții ceață” (Din albumul unei domnișoare).
Uneori, poetul se resimte un învins: „Am cântat și eu odată,/ Astăzi nu mai cânt;/ Am luptat din greu și iată:/ Sunt răpus, înfrânt!// Dar în suflet n-am tristeță/ Și căință n-am:/ Închinat-am tinereță/ Țintei ce urmam.// Resemnat în dor și gânduri,/ Nu-s pentru bucluc:/ Alte vremuri, alte canturi, –/ Eu, cel vechi, mă duc!// Vie alții să-mi ia iocul –/ Și cu rod bogat!/ Viața să le dea norocul,/ Ce nu mi l-a dat!” (Resemnare); sau: „Azi sufletu-mi, în lupta grea învins,/ Petrece-n jale-amară și suspine” (Sonet).
Alteori se vede un inadaptat, un dezrădăcinat: „Cândva și eu о țară-aveam!/ Ca-n paradis/ În codri cu poieni trăiam…/ Dar a fost vis! …// Viată-n plin duceam noi doi,/ Și de ne-nvins/ Părea iubirea între noi…/ Dar ea s-a stins!// Azi vagabond, mereu la drum,/ Într-un abis/ Aș vrea să cad, să mă fac scrum…/ Ce jalnic vis!…” (Amărăciune).
Formați în școli rusești, Alexei Mateevici, Pantelimon Halippa sau Ion Buzdugan, literații grupați în jurul revistei Cuvânt moldovenesc reprezintă etapa de trecere a scrisului de aici „de la Basarabia rusească la Basarabia românească” (Onisifor Ghibu). Nu încape îndoială că Pan Halippa e un poet minor, anacronic, un „scriitor nerealizat” (M. Cimpoi), chiar și cu cele două volume de poezii Cântare omului și Pământul nădejdilor mele, conținutul cărora îl putem ghici/ intui lejer. Ne o demonstrează cu prisosință cele 280 de poezii publicate pe parcursul vieții sale. A eșuat și tentativa de a edita un manuscris după eliberarea din gulag și închisori. Din perspectiva zilei de azi, poezia lui, în pofida lipsei de originalitate artistică, a figurației poetice precare, rămâne, cu siguranță, foarte importantă ca „document uman”.
Versurile de până la Marea Unire atât cele incluse în Flori de pârloagă, cât și acele din „caietele uitate”, marea majoritate apărute pe paginile revistei Viața Basarabiei (1932-1944) prezintă un mare interes cultural. În acest sens, sunt lăudabile și traducerile din poeții ruși. Se rețin traducerile exprimând stări de spirit, idei/ mesaje nestrăine creației sale, dar și Nu cânta de A. Pușkin, Iahtul de M. Lermontov, Cântec de leagăn de A. Fet, Cântece populare rusești ș.a.
Poezia lui Pan Halippa comunică rizomic/ în subtexte cu poezia lui A. Mateevici și Ion Buzdugan, și este, în ideologia regionalismului literar, o poezie apărută pe sol basarabean, scrisă de un basarabean, pentru basarabeni.
TRIBUN SOCIAL. Chiar din anii studenției, Pan Halippa și-a asumat datoria morală de a deștepta „neamul basarabean”. Ca tribun social, manifestă o conștiință hotărât constructivă, afirmându-se drept important „fruntaș al Unirii”, întemeietor al mai multor instituții culturale, un adevărat apostol al Basarabiei. În Precuvântare la Pilde și povețe (Chișinău, 1908), unul dintre primele manuale editate în limba română până la Marea Unire, tânărul student al Universității din Iași, prefigurează un început de adevărat program de culturalizare: „Dragi copii basarabeni, pui din neamul romanesc! Luați cărticica în mană şi cetiți! Destul cât ați fost orbi din pricina neștiinței de carte… Ți-a venit vremea şi ție, moldovene, să te gândești: cum stai, cum trăiești şi pe care drumuri trebuie să apuci în viață?… Prin această carte mică, pe care v-o punem în mană, noi vă chemăm pe voi, moldoveni din întreaga Basarabie, spre lumina științei, spre unire, spre dreptate, spre deplina deșteptare”.
În publicistica literară a lui Halippa contează mai mult mesajul transmis direct, în limbaj accesibil; cu alte cuvinte, interesează în special ce spune decât cum spune publicistul, pentru că locul argumentației, pusă în valoare de un stil și o limbă aleasă, îl iau îndemnurile, evocarea stărilor deplorabile, de regulă, raportate la realitățile deznaționalizării/ rusificării, amintind retorica lamentațiilor noastre tradiționale. Printre temele publicisticii militante e, înainte de toate, problema limbii, problema identității naționale: „Noi, moldovenii din Basarabia, suntem de naționalitate românească, adică suntem din neamul românesc, care alcătuiește un popor numeros de vreo 15 milioane de suflete, ce locuiește pe întinderea mare de pământ dintre râurile Tisa, Nistru şi Dunărea şi Marea Neagră. Sângele, care curge în vinele noastre, este daco‑roman, adică al vechilor daci şi romani, cu o mică amestecătură de sânge al altor neamuri, care au trecut prin părțile noastre sau cu care noi am venit în atingere în cursul veacurilor. Şi sângele, şi limba, şi trecutul şi interesele de azi şi de mâine – într‑un cuvânt, totul, ne deosebește de neamurile care ne înconjoară, ceea ce dovedește că nația noastră are menirea ei deosebită pe pământ. Astfel fiind, noi trebuie să ne înțelegem cât mai bine menirea noastră şi să ne punem pe înfăptuirea visurilor noastre naționale cât mai degrabă. Din nefericire, în sânul neamului nostru nu‑şi prea dau seama de lucrul acesta. Păturile de sus ale neamului moldovenesc arată o nepricepere vădită în ceea ce privește menirea lor națională, iar păturile de jos rămân chiar nepăsătoare față de întrebarea de ce neam sunt şi trebuie să fie. Această stare de lucruri este foarte primejdioasă pentru neamul nostru, căci pune în cumpănă chiar însăși ființa lui pe pământ” (Despre naționalitate. Cuvânt Moldovenesc, nr..12 (212) 8 februarie 1917).
Narațiunile subiective din jurnalul intim, amintirile, autobiografia, cronica vieții, scrisorile, chiar și demersurile în fața instanțelor sunt făcute nu pentru a-și povesti viața, ci pentru a justifica necesitatea unui fapt important legat de destinul său, de capriciile istoriei. Articolele-program, studiile, conferințele, recenziile, redactate pe parcursul a trei perioade în contexte social-politice total diferite (imperiul țarist, România interbelică și regimul comunist), necesită o receptare diferențiată, mereu raportată la nuanțele unui sau altui eveniment sau fenomen cultural.
Pan Halippa renunță la o carieră universitară, se întoarce la Chișinău hotărât să contribuie la „înflorirea sufletului românesc basarabean”. Prima experiență politică o are la gazeta Basarabia (mai 1906 – martie 1907), sistată după ce publică imnul regal Deșteaptă-te, române! Orientarea dată e reluată, pe foarte scurt timp, de Viața Basarabiei (aprilie 1907 – mai 1907), continuată la Cuvânt Moldovenesc. Revistă lunară de literatură și știință practică (mai 1913-1917), editată sub conducerea lui N. Alexandri, S. Murafa, Pan. Halippa, care, tipărită cu caractere chirilice, este, în cadrul politicii de rusificare, una dintre puținele concesii făcute de autoritățile țariste mișcării intelectuale din ținut. Literatura de la Cuvânt Moldovenesc, cu certitudinile ei iluministe sau sămănătoriste, constituie în climatul epocii de la începutul secolului XX, nu numai o candelă în întuneric, dar, fără teama de a exagera, şi o adevărată minune spirituală într-o Sahară literară chiar în centrul Europei.
Programul revistei, întocmit de Halippa, este eminamente unul de iluminare spirituală: „Urmărim gânduri curate. Vrem să dăm moldovenilor din Basarabia în fiecare lună cate o carte moldovenească mică, însă cu cunoștințe cât se poate mai multe, din care cititorii să poată trage cât mai numeroase foloase sufletești şi trupești. Socotim cuvântul moldovenesc tipărit drept unul din cele mai bune mijloace pentru deșteptarea moldovenilor din Basarabia, care zac în întunericul neștiinței, şi de aceea nu râvnim de la cititori un alt nume decât acela de slujitori ai cuvântului moldovenesc tipărit. Şi fiindcă adevărul şi binele obștesc sunt cele mai înalte datorii ale scriitorilor, ne vom sili să fim la înălțimea acestor datorii. Nevoile moldovenilor sunt nenumărate; şi dacă am fi vrut să ne îngrijim de toate, nu ne-ar fi ajuns nici vreme, nici putere. Suntem însetați de lumina științei; târgurile şi orașele noastre au uitat că in țara aceasta sunt mii de sate, ce se prăpădesc în întuneric, neprimind niciun cuvânt de mângâiere şi de îmbărbătare de la târguri, care – dragă Doamne – sunt leagănul luminii şi al tuturor cunoștințelor. Moldovenii cei învățați în școli, înainte rusești, au uitat că au marea datorie de a împărți cunoștințele lor cu cei rămași în neștiință; mai mult decât atâta: moldovenii cei învățați în scoli rusești au uitat limba părinților şi nu știu să vorbească cu moldovenii noștri de la țară în limba strămoșească (…) Toate acestea le-am spus pentru a arăta cititorilor noștri câtă însemnătate ar avea pentru țara noastră cărticelele lunare ale «Cuvântului Moldovenesc». Aici, in cărticelele acestea, doritorii de lumina cunoștinței vor găsi scrieri despre nevoile lor obștești, despre istoria neamului lor și vor putea să se adape din cugetarea celor mai mari scriitori. În cărticelele noastre se vor tipări scrieri privitoare la lege și la viața sufletească a omului, care scrieri sunt menite să sădească în mintea cititorilor gânduri mai înalte, iar în inima lor porniri și simțiri mai frumoase și mai omenești. Alături de aceste scrieri menite a mulțumi foamea sufletească a moldovenilor cititori, «Cuvânt Moldovenesc» nu vrea să uite că omul pe lângă suflet, mai are și un trup, de care trebuie să știe cum să se îngrijească”.
IDEOLOG AL REGIONALISMULUI CULTURAL. Pan Halippa se impune ca ideolog al regionalismului cultural, argumentat și promovat programatic de revista Viața Basarabiei, a cărei director fondator și colaborator activ a fost până în iulie 1944. Resurecția tradiționalismului pe paginile revistei își află explicația în încercarea de stăvilire a fenomenelor eurocentriste în literatura și cultura română. Se știe că izolarea e un factor ambiental decisiv al oricărui tradiționalism. E o idee la modă în Franța (Charles Maurras), în Germania (Oswald Spengler), în Spania (Miguel de Unamuno), în Rusia (Nikolai Berdiaev) etc. În România, tradiționalismul interbelic, foarte variat în esența sa de la un teoretician la altul, argumentează din diferite perspective câteva idei comune privind autenticitatea culturii, spiritul ei autohton, corelația dintre cultură și civilizație, vechimea poporului român, substratul lui latin sau trac ș.a. Noul tradiționalism mai este pentru unii români și o probă de supraviețuire spirituală în avalanșa transformărilor radicale ce modifică specificul național în sensul artificializării.
Pan Halippa manifestă un exces de zel în reviviscența regionalismului cultural, concepție totuși anacronică față de spiritul literaturii interbelice, chiar dacă sensul acestei mișcări în Basarabia, atât de mult întârziată în schimbarea culturală, era unul pozitiv. Odată cu aceasta, în planul contribuției literare, a exigenței față de expresie, regionalismul se reducea deseori la un cod de reprezentări poetice vetuste, la un tip de țăran primitiv, la predilecția pentru un stil arhaizant sau dialectal etc.
În contextul anilor ’30, revista Viața Basarabiei este o tribună care, mai întâi de toate, propagă cu perseverență spiritul autohton. Mai mult, caracterul și tendințele mișcării literare sunt adeseori violent contradictorii, însă din primii ani de existență revista imprimă programatic și impune cu autoritate centrelor culturale – Chișinău, Bălți, Bolgrad, Cetatea Albă – tradiționalismul, una dintre direcțiile fundamentale ale spiritualității române. Specificul tradiționalismului basarabean în deceniile trei și patru este afirmat mai cu seamă prin valorificarea ambițioasă a trecutului cu ineditul local în toate formele de viață. Tradiționalismul în literatură nu a fost unul refractar. Oscilațiile revistei între tradiționalism și occidentalism decurg dintr-o pornire formativă a spiritualității locale, evoluează constant în consonanță cu necesitățile imanente ale ținutului. Deși abundă în poliloghii doctrinare și manifestă pe alocuri un eclectism dezarmant, revista creează totuși o atmosferă propice tinerilor talente, favorizând, printre multe altele, fondarea Societății Scriitorilor Basarabeni.
Programul revistei Viața Basarabiei, expus de Halippa în primul ei număr, implică reconsiderarea valorilor trecutului, a moștenirii clasice, anume prin prisma regionalismului cultural. Cu alte cuvinte, revista, în toată diversitatea ei de orientări, a avut, în condițiile democratismului autentic, un ideal, o prestanță și o conduită care au stimulat noi energii creatoare, au impulsionat puternic mișcarea literară. În raport cu zeci de efemeride editoriale, care de cele mai multe ori doar își anunțau apariția, Viața Basarabiei nu numai că a supraviețuit, ci a schimbat radical climatul literar. Ea a vrut și a impus spiritul autohtonismului, însă al unui autohtonism deschis, receptiv, asimilator. Revista a fost inaugurată în urma unui proces îndelungat de determinare a unor atitudini ideologice și aspirații colective care se precizau mereu, în funcție de circumstanțele sociale și de evoluția conștiinței artistice naționale. Pornind de la necesitățile reale și presante ale vieții, Viața Basarabiei încearcă să reînvie tradițiile vechii reviste Cuvânt Moldovenesc.
Reluând după paisprezece ani deviza vechii reviste – Cunoașteți adevărul și adevărul vă va slobozi –, Pan. Halippa menționa: „… Nici astăzi nu suntem deplini stăpâni pe libertatea noastră, că și astăzi ni se mai tăgăduiește dreptul la viață, că și astăzi suntem robiți atâtor nevoi, atâtor dureri și unui întuneric mare, care nu s-a risipit deocamdată nici sub razele culturii naționale”. Această afirmație este o expresie foarte elocventă a unei mentalități de sorginte autohtonă, ce a marcat profilul revistei de la primul ei număr până la ultimul. Programul revistei revendica explorarea multilaterală a următoarelor obiective: „1) desțelenirea paraginii trecutului de robie, care mai persistă în unele privințe în Basarabia; 2) dezvăluirea și înfățișarea sufletului românesc basarabean în ceața vremurilor apuse și în splendoarea luminii de astăzi; 3) cercetarea pământului Basarabiei din punct de vedere geografic și etnografic; 4) îndrumarea fiilor Basarabiei pe căile românismului și ale statului național român; 5) crearea de legături sufletești între locuitorii Basarabiei fără deosebire de naționalitate și religie; 6) cimentarea legăturilor între românii din tot cuprinsul României Mari și cei în afară de hotarele ei politice; 7) urmărirea mersului instituțiilor de cultură spirituală și materială în Basarabia și chiar în Țara întreagă, în măsura în care înregistrarea faptelor poate ajuta aducerea de lumină în problemele basarabene; 8) dezbaterea nevoilor economice ale Basarabiei; 9) revista presei care tratează chestiuni obștești, ce privesc și regiunea noastră; 10) împărtășirea cititorului uitat și izolat pe meleagurile basarabene la problemele de cultură generală și de civilizație umană, care frământă capete, popoare, universul întreg; 11) orice alte probleme și chestiuni, care în cursul muncii vor fi găsite că răspund scopurilor Asociației «Cuvânt Moldovenesc» și revistei «Viața Basarabiei»”. Scopul principal al revistei stă în afirmarea spiritului local, a creatorului operei de artă. Dar, în exaltarea originii elementului creator, autohtonismul revistei admitea și promovarea celor „care prin viața lor de până acum au dovedit că s-au identificat cu provincia noastră”.
Autohtonism înseamnă nu numai explorarea problemelor locale, dar și exprimarea fondului arhetipal al scriitorului. Conceptul de autohtonism este echivalat cu cel al regionalismului, care, după M. Cimpoi, a fost „punctul forte și totodată slab al revistei basarabene”. În acest context se profilează mai evident programul Vieții Basarabiei, care vrea să afirme nu numai dreptul unei noi generații de a fi cunoscută și luată în seamă, ci și aportul literaturii basarabene în tezaurul general al culturii naționale. Revista avea siguranța că anume „comoara sufletului moldovenesc basarabean va fi o surpriză pentru mulți și va străluci neasemuit, nealterat și în armonie cu toată creațiunea națională”. Prin glorificarea trecutului, Viața Basarabiei se înscrie în linia idealului susținut de Gândirea, ideal ce a fost preluat odinioară de la Sămănătorul. Dar unui trecut idilic atemporal, însușit de sămănătoriști, Viața Basarabiei îi opune un trecut istoric din antichitatea tracică și romanică până în vremurile mai noi. Desțelenirea „paraginii trecutului de robie” e propusă nu pentru o zgândărire a rănilor sângerânde la capătul celor 106 ani de închisoare țaristă, ci pentru a conștientiza o stare națională, o golgotă a spiritului național, și pentru a accentua întârzierea în atâtea domenii ale vieții sociale, când un popor poartă pecetea primitivității, cu care, de altfel, sunt pecetluiți țăranii din tot cuprinsul sud-estic european.
Necesitatea regionalismului cultural e fundamentată pe intenții bune, dar cu pretenții exagerate. Dincolo de anumite reminiscențe din teoria lui Hippolyte Taine, în aceste afirmații se întrevede o fundamentare a factorilor regionalismului literar, care reclamă neapărat filosofia țăranului. De altfel, în confuzia ideologică generală drept călăuză servesc literatura populară și filosofia țăranului cu orânduiala firii veșnice, cu adâncirea firească a lucrurilor simple și, pe deasupra, cu principiile unei morale avansate. „Cuvintele dlui M. Sadoveanu, se confesează publicistul, au fost pe vremuri, pentru mine, mai mult decât un elogiu: ele m-au încurajat să rămân mereu la postul de datorie scriitorească până astăzi, îndemnându-mă să stărui în pregătirea condițiilor necesare pentru dezvoltarea liberă a energiei capacității moldovenilor basarabeni pe toate tărâmurile vieții. De aceea paginile «Vieții Basarabiei» au fost și vor fi și de aici înainte loc de întâlnire pentru toți acei care vor să desțelenească pârloaga basarabeană, unde vor răsări și vor înflori odată și odată florile gândirii și simțirii românești basarabene. Cu aceste gânduri pornim noul an de activitate în cadrul revistei noastre «Viața Basarabiei» și, ca încheiere, facem apel la toată lumea gânditoare să se pună mai temeinic pe munca de împărtășire a moldovenilor noștri basarabeni la cultura generală omenească și la cultura noastră națională românească. Să nu se uite că avem de parcurs un drum foarte lung pentru a putea să ne socotim și noi printre popoarele luminate. Personal, care sunt în stare să fac o comparație între ceea ce avem și ceea ce era cu 30 de ani în urmă, am curajul să afirm că, în fond, noi n-am realizat cine știe ce progrese în timpul acesta. Țărănimea noastră rămâne tot săracă, tot neștiutoare de carte, tot neorganizată economicește și deci tot în imposibilitate de a face pași siguri pe calea progresului general. Așadar, avem un câmp vast de muncă. Să ne facem datoria, chiar dacă hula neînțelegerilor sau adversarilor s-ar transforma în răcnete și amenințări de asasinat” (Viața Basarabiei, 1937, nr. 1–2).
Țăranul și literatura, alcătuind o premisă a faimosului poporanism, promovat de Viața Românească, stau pe paginile revistei, de obicei, la baza mai multor judecări estetice, fie acestea în schițe, eseuri, recenzii sau conferințe consacrate regionalismului: „Personal, afirmă Pan Halippa, nu-mi este rușine și declar că sunt regionalist Aceasta însă nu m-a împiedicat niciodată să râvnesc o viață întreagă la închegarea statului românesc, iar astăzi să-mi pun toate puterile mele modeste în slujba consolidării și desăvârșirii neamului și a patriei întregite” ( Regionalismul. Conferință ținută la deschiderea Universității Populare din Chișinău. Ziarul Viața Basarabiei, an V, nr. 1144, 30 noiembrie 1938). Dar, din păcate, un neajuns general al publicisticii lui Halippa rămâne opunerea excesivă și inutilă a literaturii spiritului autohton „literaturii de la centru”.
CONTINUATOR AL SPIRITULUI ROMÂNESC ÎN BASARABIA. Pentru a înțelege mai bine particularitățile fenomenului literar basarabean este necesar să revenim la publicistica literară a lui Halippa centrată pe continuitatea spiritului românesc în Basarabia, pe tipologia scriitorului născut/ identificat în/ cu provincia. Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia identifică trei tipologii a scriitorului din stânga Prutului: „… Regimul sufletesc al literatorului basarabean este unul paradoxal, îmbinând tipul naiv, corespunzător unui homo naturalis (sau homo folcloricus, în plan artistic), cu tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situație-limită…” Cel de al „treilea tip frecvent: acela al unui homo naturaliter christianus, care se impune odată cu poezia mesianică a lui Alexie Mateevici, se configurează pregnant în poezia de inspirație religioasă a lui Ion Buzdugan, Pan Halippa, Magda Isanos…”9 Oricât de paradoxal ar fi, aceste trei tipologii ale literaților basarabeni le încorporează în sine Pan Halippa, care, pe parcursul întregii sale activități, scriind despre alții, se scrie pe sine atât în portretele despre Alexie Mateevici, Tudose Roman, Simion Murafa, Sergiu Victor Cujbă, Nicolae N. Alexandri, Axentie Frunză, Vasile Lașcu, Gheorghe Bezviconi etc., cât și în studiile despre „exilații” la Chișinău, la Odessa, peste Nistru sau Prut.
Publicistul insistă pe destinul vitreg al scriitorului de la marginea românismului, apelând la metoda biografică (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Pe urmele lui B.P. Hasdeu, Alexie Mateevici, Sergiu Victor Cujbă, Constantin Stere și Basarabia, Nicolae Iorga și Basarabia etc.), la modă la noi în anii ’20 – ’30, comparativ-istorică (Legături vechi între Ardeal și Basarabia, Prinosul Basarabiei în literatura românească, Nistrul în literatura română), impresionistă (la analizele pe text). Între speciile preferate ale demersului critic se evidențiază conferințele, studiile și evocările. Astfel, spre exemplu, într-o recenzie la versurile lui Tudose Roman, criticul și ideologul literar în devenire nota cu explicațiile de rigoare: „Pentru cultura generală românească, aceste versuri, firește, nu înseamnă nimic. Dar pentru începutul culturii românești în Basarabia noastră ele vor fi una din primele trepte, care vor avea darul să urce masele populare la un nivel cultural superior celui de astăzi. Din punctul acesta privită, broșura de versuri a dlui T. Roman prezintă о mângâiere pentru noi, care așteptăm cu atâta răbdare să vedem un început cultural moldovenesc în Basarabia. pornit de la mai mulți și susținut cu mai multă tărie. Și totuși această mângâiere e prea mica, ca să ne facă să uităm durerea cea mare, că noi, moldovenii din Basarabia, n-avem măcar o singură foaie moldovenească, în care să se oglindească viața noastră cu necazurile și dorințele noastre și-n care cărturarii noștri să-și poată așterne ideile și sentimentele lor” (O broșură de poezii a dlui T. Roman. În: Viața Românească, nr. 4, 1912).
În portrete literare, Halippa etalează, cu perseverența unui fan al provinciei, necesitatea cunoașterii trecutului literar, cultul pentru continuitatea românismului în spațiul pruto-nistrean: „Pentru trezirea Basarabiei din somnolență, ar fi trebuit să se creeze chiar un cult al eroului ei, marele basarabean B.P. Hasdeu”, care „a vorbit doar pentru Basarabia încă atunci când provincia noastră era cu gura închisă de pumnul regimului țarist. B.P. Hasdeu a fost un creator în atâtea domenii încât astăzi este prenumărat printre marii enciclopediști ai României, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga și alții. Și noi, basarabenii, mai ales, trebuie să cunoaștem opera de creație a lui B.P. Hasdeu, pentru că în ea se oglindește ceva din spiritualitatea noastră”, ca în final să îndemne: „Pe muncă deci, cu marele și genialul B.P. Hasdeu în frunte, pentru adâncirea brazdei romanești în Basarabia” (Bogdan Petriceicu Hasdeu. Viața Basarabiei, an. VIII, nr. 11-12, 1939).
O altă datorie a publicistului e să combată ideologia comunistă în problema Basarabiei. Marginalele pe paginile unei reviste de la Moscova copleșesc prin logica argumentelor și talentul de a exprima ideile și sentimentele într-o formă pronunțat personală: „Una din temele de predilecție ale Basarabiei Roșii este că românii sunt niște ocupanți ai provinciei noastre, că ar face bine să părăsească Basarabia de bună voie căci altfel, vorba becisnicului: ie-l de pe mine, că-l ucid. Spre marea neplăcere a bieților scribi de la Basarabia Roșie trebuie sa le spunem că puterile armate ale statului nostru în Basarabia sunt trup din trupul basarabenilor băștinași, sunt națiunea însăși înarmată și ca atare nu poate sa-și părăsească patria și teritoriul național, cum au făcut-o o mână de rătăciți care astăzi fluieră a pagubă pe la Moscova sau aiurea. Adevărații fii ai Basarabiei n-au părăsit-o nici sub turci, nici sub ruși și cu atât mai puțin о pot face acum, când și-au dobândit un stat național cu toate așezămintele ocrotitoare de viață națională. De paisprezece ani fiii Basarabiei fac serviciul militar în armata națională: de paisprezece ani rezerviștii basarabeni stau încorporați în unitățile militare naționale. Astăzi, toată această lume românească, pădure deasă de baionete naționale într-un eventual război, nu poate fi invitată așa de elegant să-și părăsească vatra, ogoarele, patria. Acei domni de la Basarabia Roșie, care sunt cu adevărat emigranți din provincia noastră, n-au decât să-și aducă aminte hotărârile congreselor țărănești basarabene în vara anului 1917: acele hotărâri au fost clare și le-au priceput și haimanalele moscovite care dezertase de pe Frontul Român, în sensul că țărănimea basarabeană nu vrea să împartă pământul provinciei cu nimeni, că ea vrea sa-1 stăpânească singură, fără a se întovărăși chiar cu bolșevicii. Și cei de la Basarabia Roșie să nu uite că lucrurile acestea se hotărau în 1917, când țărănimea basarabeană era dezarmată și se mai afla sub farmecul puterii Marei Rusii scăpată de sub jugul țarilor. Astăzi, când țărănimea basarabeană face a cincea sau a șasea parte din armata românească, va îngădui ea ca alții să fie stăpâni pe vatra ei din străbuni? Și mai ales va îngădui ea ca acei stăpâni să fie niște pârpălagi aduși de vânt? Asta s-o creadă d.d. Șmidt, Boceacer, Dembo și alți surtucari fără patrie și obraz…”
Memorialistica lui Pan Halippa de la timpul trăirii la timpul amintirii contrastează flagrant cu publicistica rău contorsionistă a celor pe care i-a promovat sau i-a avut ca model. Dincolo de lucrurile mai puțin știute despre „Apostolul Unirii” (Iurie Colesnic), prezentate de Ion Constantin și Ion Negrei, există episoade puțin cunoscute, dar bine scoase în evidență de memoriile lui Halippa în ultimii ani ai vieții sale. Cităm aproape la întâmplare dintr-o pledoarie pro domo sua: „… Totuși am căutat să-mi fac datoria. Pornisem bine de la începutul revoluției și participasem cu scrisul și cu vorba spusă la congresele preoților, învățătorilor, cooperatorilor, țăranilor, militarilor și la toate ședințele comitetelor de organizare a acestor congrese și a partidului moldovenesc. Reprezentam în chip firesc doleanțele moldovenilor la adunările județene, orășenești și ale provinciei întregi,– pe care adunări le convocau organele de autoadministrație locală. Luam contact cu toate partidele politice socialiste și progresiste. Congresul provincial al sfaturilor populare m-a ales deputat și m-a trimis la Petrograd la primul congres general al sfaturilor. Participasem la manifestații mărețe ale moldovenilor la Chișinău, Bălți, Soroca, Tighina, Odessa, Tiraspol și am avut delegație și la Kiev, deci mă duceam la Petrograd încărcat cu mandate precise: pentru organizarea învățământului în limba maternă a elevilor, pentru organizarea sfaturilor populare a județelor, a orașelor și sate-lor și a provinciei întregi și mai ales pentru reforma agrară și toate celelalte preocupări politico-economice. În capitala Rusiei am luat contact cu guvernul Kerenski și i-am pus problema pregătirilor necesare pentru naționalizarea învățământului, pentru ca anul școlar 1917-1918 să-l facem în limba elevilor. Se cerea să ne pregătim manuale și cadre școlare, dar lucrul acesta nu putea fi realizat în două-trei luni. Am cerut deci aprobarea să colaborăm cu România pe frontul cultural, cum colaboram pe cel militar. Kerenski însă s-a opus, spunând că chestiunea aceasta se va soluționa numai în Constituanta Rusiei. I-am răspuns, că noi moldovenii nu putem aștepta, ca Adunarea Constituantă să ne deie școală moldovenească. Această școală trebuie să se facă de îndată cu puterile locale ale Moldovei noastre, iar dacă Petrogradul se opune, noi vom adânci revoluția cum ne dictează conștiința națională și interesul politic. Și dacă n-am găsit o înțelegere din partea guvernului, am luat contact cu Troțki și Lenin și ei au dat formula: procedați cum vă dictează conștiința și interesul politic, dar hotărârea s-o ieie Sfatul Țării. Noi așa am și procedat și prin Congresul militar și țărănesc ne-am organizat Sfatul Țării, în care au intrat reprezentanți de la organizațiile politice, administrative, economice și culturale, după principiul național, proporțional cu numărul statistic al populației Basarabiei. Toată lumea socialistă și progresistă a primit acest principiu, afară de moșieri, și Sfatul Țării s-a deschis la 21 Noiembrie 1917. Ca președinte a fost ales Ion Inculeț, eu ca vicepreședinte, iar Ion Buzdugan ca prim-secretar. La 2 Decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Basarabia ca Republică Autonomă Moldovenească. La 24 Ianuarie 1918 s-a proclamat independența Republicii. Aceste hotărâri, precum și chestiunea armatei române pentru apărarea Basarabiei de anarhie s-au luat cu unanimitatea de voturi a Sfatului, iar actul unirii de la 27 Martie 1918 s-a votat cu 86 de voturi pentru și 3 contra. Reforma agrară s-a votat la 27 Noiembrie 1918. Primul președinte al Sfatului Țării a fost înlocuit prin C. Stere, după ce Ion Inculeț a intrat în guvernul central de la Iași și București, iar în sesiunea de toamnă am fost ales eu și sub președinția mea s-a votat reforma agrară și s-a renunțat la condițiile de autonomie a Unirii: aceasta s-a făcut în legătură cu actele de unire de la Cernăuți pentru Bucovina și de la Alba-Iulia pentru Ardeal și în urma decretării votului universal pentru parlament și pentru consiliile județene, orășenești și sătești din toată Țara Românească. La adunările de la Cernăuți și Alba-Iulia eu am participat ca delegat al Basarabiei și asta a fost cea mai mare bucurie în viața mea, căci am văzut cu ochii mei împlinirea visului poporului român de a fi unit într-o Românie Mare, liberă şi independentă” (Pan Halippa, Amintiri din 1.I.1973).
Încheiem cu ceea ce am început: atât publicistica literară, cât și poezia lui Pan Halippa constituie partea cea mai puțin cunoscută, în prezent, de marele public. E creația unui scriitor care s-a identificat cu destinul Basarabiei, iar sensul acestei opere trebuie căutat/ găsit în contextul său cultural, istoric și literar.
Note:
1 Cardaș, Gheorghe. Prefață În: Poeții şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), București, 1937, p.7
2 Ciobanu, Ștefan. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chișinău, 1993, p. 257
3 Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937. București, 1989, pp. 68-69
4 Sadoveanu, Mihail. Prefață În: Pan. Halippa Flori de pârloagă (1912-1920).— Iași, 1921, p. 3
5 Iorga Nicolae. Calendarul ligii culturale pe anul 1909. Vălenii de Munte, 1908, p. 941
6 Iorga, Nicolae. Istoria literaturii românești contemporane. București, 1985, p. 280
7 Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediția a II-a, revăzută şi adăugată. București, 1986, p. 941
8 Comarnescu, Petru. Poezii energetice și dinamice scrise la 1907 și 1905. În: Revista Fundațiilor Regale, 1943, nr.3, pp. 709-711
9 Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. București: Editura Fundației Culturale Române, Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2002.p. 12
