Carmen Sorescu 
Nici nu au trecut de primul deal și în vale se vedea o armată de oameni aproape secerați…Nu s-au apropiat prea mult.
– Hai să ne apropiem, spuse Tudor.
– Ai uitat, știu că suntem pregătiți pentru frică, dar asta e deja moarte, e altceva.
Au privit vreme îndelungată la corpurile mișcătoare care se târau spre fântână, au privit neputința dar mai ales durerea care ieșea prin sunete abia audibile ca un muget prelung de turmă ucisă de-o molimă necunoscută. Undeva deasupra se formase o pâclă din fumul care ieșea din groapa comună.
– Poate aici e un cimitir, poate că aici vin oamenii care sunt pe moarte și omul nostru nu știe, crede doar pentru că așa crede, realitatea poate fi alta.
– Și asta crezi tu Darius, că e un cimitir?
– Da.
– De când se comportă oamenii ca elefanții? Nici măcar nu am văzut elefanți pe aici să poți spune că măcar le copiază din obiceiuri.
– Ce poate fi?
– Nu știu ce, dar cred că trebuie să plecăm.
– Vezi tu, noi nu avem niciun fel de curaj, nici să deschidem ușa, nici să coborâm.
– Aici cred că e în felul următor: cine coboară se face tot una cu ei, cine ajută moartea se face ca ea, cine ajută viața se face ca ea, iar noi, noi nu suntem nici aici, nici acolo.
– Da.
– Noi suntem răscrucea!
– Fiecare se lasă sedus de ce are în jur, nimeni nu caută cu adevărat, așa că moartea înghite ce i se oferă, viața la fel.
– Și totuși cei 4 au scăpat, chiar așa a spus, că și-au cărat prietenii…
– Da, așa se răspândește moartea… era clar că așa e, să nu avem încredere în ei.
– Ar fi bine să punem aici un semn, un steag negru, ca și cum e holeră…oamenii să nu mai vină.
– Oamenii se apropie inevitabil de moarte cu sau fără steag, nu vezi, și noi, am ajuns aici mânați de moarte.
– Și crezi că și în noi se dă lupta asta, viață-moarte.
– Da, a început.
– Era mai bine lângă casă, acolo știam sigur despre ce e vorba.
– Știam, dar tot din povești iar poveștile încep să nu mai semene între ele.
– Și ce facem cu cei 4, îi luam cu noi?
– Nici vorbă!
– În viață ca și în moarte te cari singur!
Au plecat încet fără să atragă atenția, cei 4 erau tot acolo, cerând ajutor.
– Numai voi vă veți puteți ajuta, nu vă bazați pe nimeni, ridicați-vă, le-a spus Tudor, dar ei nu au făcut un pas, dimpotrivă au început să arunce cu pietre. Și tot aruncau în urma lor, strigându-le cuvinte de neînțeles, buimace.
– Lasă-i să arunce cu pietre cât vor, când vor înceta vor deveni oameni! Acum sunt doar niște mortăciuni.
– Fugi că te lovesc.
– Lasă-i că nu mor de loviturile lor, îmi fac chiar bine.
– Dar ce au cu noi?
– Oamenii lovesc pentru că sunt mici și nu ajung la țintă. Nici nu se deranjează să se ridice, cer doar ajutor, cer în neștire. Ținte ca noi merg, caută, sacrifică… Valoarea fiecărui om vine din câte sacrificii a făcut în toată viața, și cu cât s-a sacrificat pe sine cu atât e mai valoros. Ăsta trebuie să fie cântarul valoric, nu banii, nu bogăția și nici sărăcia nu e o valoare, e practic uneori la fel ca bogăția, unii fac o virtute din săracie, dar a nu-ți hrăni copilul nu e o virtute, a aștepta să ți se dea nu e nici măcar animalic, animalele caută hrană, merg sute de km….Omul e un animal ingrat.
– Și dacă acolo e răscrucea?
– Dacă asta e răscrucea, ei bine, nu-i permitem să se întindă până la noi. Noi decidem realitatea noastră cu sau fără haine noi, nu trebuie să ne lăsăm intimidați de slăbiciuni, fie și ale noastre, noi de 20 de ani avem un drum, un vis, pe acela îl urmăm.
– Da, ne întoarcem de unde am plecat, sper ca mâine să nu revenim aici, să ne dăm seama că am greșit și nu am salvat pe nimeni.
– Nu, cercul vicios naște monștri, poate așa s-au născut și ei…
– Indiferent cine sunt acei oameni nu trebuie să cădem în micimea de-a trăi prin alți oameni, fie că sunt pe soclul morții sau al vieții, trebuie să trăim prin noi.
– E o formă de egoism?
– Deloc, dacă salvez pe cineva nu urc pe podiumul meu, pentru că nu pot, nici pe al tău, pentru că nu asta e menirea mea, să urc pe podium în fața ochilor. Nu-mi etalez victorii și nici căderi. E prea uman, foarte uman, iar noi avem un vis care ne-a scos demult din mulțime.
– Și ceilalți nu cred în Dumnezeu sau ce vrei să spui?
– Nu.
– Dacă credeau nu erau acolo. Ei cred în minuni și salvarea de la sărăcie peste noapte, unde ai auzit tu că Dumnezeu are fabrică de bani?
– Tu nu vezi ce e în jur. Banii suntem noi, faptul că fugim de lângă ei e bogăția noastră, că nu stăm în gloata bolnavă la cerșit. Asta ne-a salvat.
– Ce? Până la urmă ce?
– Faptul că nu cerem nimic. Nu ne-am oprit pe drumuri să ne îmbogățim, nu am rămas lângă femei pline de bani.
– Acum te-ai supărat.
– Nu, asta e adevărul.
– Acela de care vorbeam ieri, care nu aparține nimănui. Trebuie doar să-l vezi.
Seara se lăsase aburind cu un miros frumos de pâine caldă, care sigur venea de la Casă. Cineva, prin urmare, bucătărea.
– Simți și tu?
– Da, îți e foame?
– Da.
– Mai avem și noi pâine, uite, nu am mâncat deloc din ea, să trecem la masă.
În timp ce-și așezau masa, de fapt, în timp ce scoteau șervetul și-l punea pe iarbă în același loc unde și dormeau din depărtare se vedea o siluetă care se apropia încet, încet.
– Vezi și tu?
– Da, e un om.
– Da, poate e unul din cei 4, ne-a găsit și acum se răzbună, cine știe.
– Taci să nu ne audă, poate nu ne vede..
– Nu, vine direct aici…
– Ssssssssssssssssssss, se aud pași!
– Da, ce ne facem?
– Hai să ne ascundem.
– Bună idee…
…………………se audeeee cineeeeva aiiiici?
