MIHAI PĂCURARU 
O ușă scârțâind se deschide spre apa din ligheanul
de pământ, și văd cum se lasă scările din cer
precum cele din elicopter în atac surpriză
spre a descoperi până unde e voie să trăiești dacă
te afli pe un vapor, într-o mașină, într-o căruță
ce pare că merge fără să fie trasă de vreun animal.
Ci tu, te imaginezi acolo, te ridici în picioare,
și cerul se sparge, iar caii dispar; nu ai nevoie
de îndemn, nu ai la cine să strigi, vezi cum
se mișcă pământul odată cu tine și te arunci
dincolo de hotarul îngrădit cât o porțiunea de răzor
care a uitat să-și înflorească suprafața,
lăsându-te, acum, parte din marele pustiu ruletă
și nu poți să scapi, nu poți să țipi, obloanele sunt trase,
ușile închise, întuneric, cu negrul ciorilor
ce se odihnesc acum pe trupul obosit,
croncănind la aura mortului din tine.
