Publicistica lui Mureșan

Faptul că majoritatea textelor din volumul Indulgențe al lui Ion Mureșan au apărut în presa din Ardeal, așa cum reiese dintr-o Întâmpinare explicativă a autorului, publicistul neavând parte de o „tribună”, precum editorialiștii și colaboratorii de cotidian cu sediul la București, și nici de difuzare națională, a fost în mod cert un dezavantaj de-a lungul atâtor ani de activitate specifică. Din 1990 și până în prezent, peste trei decenii, Mureșan a avut rubrici la publicații precum „Mesagerul Transilvan”, „Transilvania Jurnal”, „Ziarul de Cluj”, „Foaia Transilvană”, „Evenimentul Zilei de Transilvania”, „Tribuna Ardealului”… Problema unei asemenea circumscrieri este dată de referentul regional sau local la care publicistul se raportează atunci când scrie; și de un anumit provincialism, în scrisul unor autori, înțeles ca o estompare a spiritului critic și chiar a celui de observație, pentru a menaja sensibilitățile potentaților locali, în mod frecvent sponsori ai publicației. În viața literară, provincialismul stânjenitor se manifestă prin firitiseli reciproce și declararea tuturor celor din jur ca fiind genii și clasici în viață. În spațiul publicistic, evitarea provincialismului presupune nu numai curajul de a înfrunta mai mereu opinia locală, ci și capacitatea de a discerne între subiectele de anvergură și cele reduse la un contur regional. Unele problematici privesc întreaga comunitate națională, altele — strict pe cea a unei provincii istorice, în cazul de față, Transilvania.

Mureșan a reușit performanța de a scrie în publicații transilvănene, atâta timp, pe subiecte de ordin și de interes național, așa cum și în poezie a făcut-o, devenind unul dintre cei mai mari poeți români contemporani, recunoscut ca atare de critica literară, indiferent de amplasamentul geografic al evaluatorilor¹. Iar dezavantajul de a fi făcut publicistică așa-zicând națională în gazete locale se convertește acum într-un atu. Necitind, la vremea la care au fost scrise și publicate pentru prima oară, toate aceste contribuții, ele sunt acum pentru mine completamente noi, neștiute, necunoscute. Am citit deci cartea de publicistică fără să fi parcurs publicistica însăși din care volumul a ieșit prin compunere și însumare; văd întregul-întreg, fără să fi parcurs, în contextele respective, textele așa cum au fost ele publicate inițial. După cum Mureșan a făcut „saltul” de la local la național scriind trei decenii tocmai în gazete locale, cititorul non-ardelean al acestei cărți va ajunge la ansamblul publicistic dintr-odată, „sărind” peste contactul cu scrisul săptămânal sau chiar zilnic al autorului.

Astfel, dacă partea a doua, Recurs, se resimte de o „uzură” a materialului publicistic, contribuțiile din anii ’90 nemaireținând prea mult atenția azi prin subiectele lor, de observat că această obsolescență este una la nivelul întregului. În 1990, în 1992 sau în 1999, anul ultimei „mineriade”, subiectele abordate erau arzătoare și vitale nu numai pentru publicist, ci pentru întreaga societate românească, pe atunci confruntată cu un proces dureros al democratizării și al liberalizării. Reamintite așa cum au fost, episoadele acelea rămân dureroase; dar peste ele au trecut anii și numeroase alte întâmplări și evenimente, care le „ecranează”. Oricât de onest și direct ar fi fost publicistul care se raporta la aceste episoade chiar atunci când le trăia, subiectul în sine și-a pierdut și gradul de noutate, și pe cel de interes. Citim, de aceea, partea a doua a cărții lui Mureșan cu sentimentul cu care răsfoim într-o vizită un album cu fotografii de familie, cu un interes mai degrabă politicos decât real. De fapt, ce ne interesează în această parte a doua a volumului de față este expresia publicistică, modul stilistic în care Mureșan abordează și dezvoltă subiectul, organizarea compozițională nu îndeajuns de ingenioasă, încă. Este un decalaj vădit între partea a doua și cea dintâi a cărții, textele mai vechi, grupate la final, fiind cu totul neconvingătoare în comparație cu cele din secțiunea Pisica pe perdea. De altfel, ele fac parte din specii diferite, Victor Cubleșan numindu-le „texte mult mai colorate politic”², iar Răzvan Voncu, „compoziții mai pronunțat gazetărești”³.

Centrul de greutate și de interes al cărții va fi „disputat” de textele din prima ei parte (peste șaptezeci) și cele din Addenda, trei la număr, în care sarcasmul publicistului, cât mai rămăsese, e substituit de o duioșie mai degrabă scriitoricească. Aici la urmă, Mureșan reușește să scrie tulburător pe subiecte care au fost „tocite” și „uzate” propagandistic și „patriotic”, precum monumentele eroilor din așezările noastre, cele în fața cărora s-au declamat mii de discursuri în care nu credea nimeni. Despre eroi și morminte, cu titlul luat de la Sabato, e un text de specială restaurare a unui asemenea subiect discreditat prin utilizare demagogică și printr-o modestă folosire a cuvintelor înseși. Iubirea de patrie, veritabilii eroi care și-au dat viața pentru ea, monumentul acestor eroi: iată sub-teme despre care e aproape imposibil să mai scrii bine și adevărat azi. Mureșan o face, încheindu-și textul din Addenda cu versuri, dintr-un cântec ostășesc, ele însele emoționante. Ca și cum ar fi simțit că puterea sa asupra cuvintelor mari va fi pierdută la o asemenea temă delicată, scriitorul va face loc în propria contribuție unui citat salvator. Iată finalul (cu citatul din finalul) textului Despre eroi și morminte: „oamenii ale căror nume sunt înscrise pe Monument nu au murit de vreo boală sau de bătrânețe, și nu odihnesc sub o cruce în cimitirul satului. Ei au murit sub steagul unei idei, al unui ideal. Lor nu li se știe mormântul aflat în cine știe ce țări străine. O vreme i-au jelit mamele îndurerate. Dar mamele și rudele s-au dus pe rând. Poate că bătrânii își mai aduc aminte de ei, de-a cui au fost, din ce neam. Dar bătrânii se duc și ei, crucile din cimitir se părăginesc. Iar eroii își dorm somnul de veci în praful arhivelor.

Monumentul eroilor nu semnalizează un mormânt. Monumentul eroilor dezgroapă mormintele din uitare.

Eroii noștri au plecat la război. Au lăsat acasă mame, frați și surori, treburile gospodăriei lor și s-au dus. Unii s-au întors, alții, cei mai mulți, nu. Se zice că eroilor nu le-a fost frică. Ba, le-a fost. Dar au prins curaj cântând un cântec ostășesc:

«Pentru un picurel de sânge

Nu ne vom înspăimânta.

Frații noștri ne vor plânge,

Țara nu ne va uita.»

Și murind, au ajuns nemuritori.” (pp. 285-286)

Nu numai în acest text, ci la nivelul întregii cărți se poate observa angajamentul scriitorului publicist. Seriozitatea lui, gravitatea chiar, inclusiv atunci când autorul folosește ironia, umorul negru, scenariul distopic, dau greutate tuturor paginilor din secțiunea Pisica pe perdea, aproape două sute. Este aici o publicistică elevată, o adevărată proză de observații și idei, uneori excepțională prin expunerea panoramică a unor realități multifațetate și prin „disecarea” lor rapidă într-un spațiu fatalmente restrâns precum cel al unei rubrici de gazetă. În angajamentul publicistic al scriitorului cu dimensiune civică, niciodată lipsit de etos comunitar și nici refugiat, ca alții, într-un turn de fildeș de uz personal, un cronicar receptiv, precum Răzvan Voncu, a putut vedea — în mod curios — o afiliere la Caragiale, iar nu la Eminescu, de ce nu la al doilea?, fiindcă lui Mureșan i-ar lipsi „un anume elan moral”⁴. În fapt, implicarea morală stă la fundamentul publicisticii de peste trei decenii și al indulgențelor reunite acum în volum; și în aproape fiecare text din carte se simte fibra etică, dincolo de filigranul artistic. Mureșan face personaje pozitive din nedreptățiții și amărâții tranziției de la comunism la capitalism și îi zugrăvește în culori mai puțin plăcute ochiului pe puternicii zilei: parlamentari, politicieni, decidenți, primari, „vedete” agramate și pline de bani… Profesorii, dascălii care „fabrică oameni”, micii întreprinzători puși de Stat la biruri grele, oamenii „obișnuiți” care trag de un salariu sau de o pensie, de la o lună la alta, alcoolicii, nebunii: toți aceștia formează cercul personajelor neatinse de acul ironiei, oricât de fină. Mureșan se comportă precum un Robin Hood publicistic, care se luptă cu avuții și îmbuibații capitalismului sălbatic, făcând justiție chiar și numai pe hârtie, vorbind în numele celor necăjiți, punându-se în situația lor, expunând-o pe aceasta, iar și iar. Două excepții de la această regulă moral-socială a includerii unui personaj generic în categoria mereu favorizată: maneliștii, pe care publicistul nostru îi penalizează deseori, și rromii, pe care îi vede numai ca pe niște infractori lăsați nepedepsiți.

Spre deosebire de poezia lui Mureșan, unde post-expresionismul și însăși gratuitatea artistică dau teren liber unei violențe și unor suferințe omenești, într-o estetizare a răului, publicistica din Indulgențe, referențială și tranzitivă, iar nu literară și ficțională, este una a responsabilității comunitare, sociale, morale, civice. Autorul e aici chiar un cetățean angajat; și nu face publicistică de dragul unei rubrici la gazetă, ci pentru că îi pasă. De la un punct încolo, probabil, scrisul la gazetă va fi devenit plăcere autonomizată pentru Mureșan: ceva care se face mereu și la timp, în orice condiții, indiferent de investiția de energie și de circumferința receptării. Autorul a reușit să scrie și pe cele mai sensibile subiecte, rezultatele fiind uneori extraordinare, precum în Învierea, text de numai o pagină și jumătate de forța celor argheziene. Laudă mai mare adusă unui text publicistic nici că aș putea aduce…

O publicistică făcută atâta timp la un asemenea nivel arată o dimensiune profundă a lui Mureșan, ceva cu totul altfel și în plus față de poezia sa, și nu mai puțin surprinzător decât ea.

–-

Ion Mureșan, Indulgențe (Publicistică), Editura Charmides, Bistrița, 2020, 296 p.

Note

¹ Într-o bună prezentare făcută cărții pe coperta 4, Al. Cistelecan scrie despre „frenezia editorialistă cu care a umplut puzderie de publicații, îndeosebi clujene”, deși, adaugă imediat criticul, „Mureșan s-ar fi cuvenit să fie o voce cu amplitudine națională”.

² Victor Cubleșan, Fără indulgență, în „Steaua”, anul LXXII, nr. 8, august 2021, p. 36

³ Răzvan Voncu, Inteligența bună, în „România literară”, nr. 14, 2021

⁴„Dacă este să-l încadrăm pe Ion Mureșan într-o categorie publicistică, așadar, despre descendența lui Caragiale trebuie să vorbim. Nu despre cea a lui Eminescu, căci optzecistului ardelean îi lipsește un anume elan moral.”, susține Răzvan Voncu în cronica lui din „România literară” din care am citat și anterior.