Trufașa Rusie și românii

Nu demult, Rusia s-a dezlănțuit contra Ucrainei într-o manieră brutală. Opinia publică și mai ales generațiile tinere au trăit o stare de totală surprindere. Evident, nu motivațiile contează aici și acum, adică „dreptatea istorică”, identitatea slavă comună, deciziile din perioada comunistă etc., ci crimele contra civililor, bombardarea orașelor, convoaiele de tancuri distructive, înfometarea populației, alungarea oamenilor de la casele lor, ruinele negre și fumegânde. Categoric, ucrainenii și popoarele din vecinătatea lor, de la Marea Baltică la Marea Neagră, din jurul Mării Negre și din alte părți sunt speriate și caută aliați, caută scut, așteaptă garanții. Acestea vin din partea Statelor Unite ale Americii și, în general, din partea Occidentului, a NATO. Toată planeta democratică este de partea poporului ucrainean atacat la el acasă. Propaganda rusească ne atrage atenția din când în când, dar nu întotdeauna destul de subtil, că și Ucraina a fost un stat rapace și că este necruțătoare față de minoritățile sale, inclusiv față de români. Așa va fi fiind, numai că acum chestiunile acestea nu au relevanță. Sunt unii observatori, unii „chibiți” de pe margine care întorc problema pe toate părțile și care ne atrag vigilent atenția că și America a făcut și face cam la fel cu Rusia în zonele sale de influență. Așa va fi fiind, numai că noi nu trăim în zona geografică de influență a SUA, nu suntem plasați în vecinătatea Americii, ci a Rusiei și, timp de o întreagă istorie (din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea încoace), ne-am lovit de ea și am trăit cu frica ei. Urmează aici câteva exemple grăbite.

La 1711, s-a încheiat tratatul de la Luțk, un acord secret între domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, țarul Rusiei, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Era ispititor să te eliberezi de „păgân” și să poți fi oblăduit de o putere creștină. Moldova, în granițele sale istorice, de la Carpați până la „Nistru, Cameneț, Bender cu tot teritoriul Poloniei, după delimitarea făcută”, trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului. Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urmau să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea elitei Moldovei, deși unii boieri optau pentru rămânerea sub influența otomană. Prin tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se obliga să se alăture cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor. Acest tratat frumos nu a avut nicio urmare și nu s-a pus în practică niciodată. Cantemir și-a continuat viața în Rusia, pentru un timp ca prizonier de lux. S-a spus despre principele român că, prin alianța cu Rusia și venirea țarului Petru la Iași, a deschis pofta rușilor pentru Moldova. Probabil că, în situația unei victorii a coaliției ruso-moldovene la Stănilești, pe Prut, în 1711, nu s-ar mai fi spus acest lucru. Cantemir s-a adaptat repede traiului din Rusia, și-a naturalizat acolo familia (care s-a înrudit cu marea nobilime rusă) și a sperat – din câte se poate deduce – că împăratul va implanta în lumea rusă, începând cu noua capitală construită de la zero, civilizația occidentală, modelul de creștin de succes, capabil să pună stavilă expansiunii Imperiului Otoman, aflat în decadență. Această „civilizare” și „occidentalizare” dorită și de țar a eșuat în mare măsură, dar modernizarea societății ruse, stagnante și închistate până atunci, nu se poate nega. Treptat, programul (lăsat sau nu în formă scrisă de Petru cel Mare) de expansiune a Rusiei spre vest și spre sud s-a materializat vizibil. Teatrul de operațiuni în vederea împlinirii de către Rusia a acestui obiectiv a fost adesea teritoriul Țărilor Române. Șirul de războaie ruso-turce sau ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea demonstrează cum Rusia smulge pas cu pas câte un calup de pământ din nordul Mării Negre, până la Nistru (iar apoi, în secolul următor, mai departe). După înfrângerea coaliției ruso-moldovene în Războiul din 1710-1713, urmează conflictele din 1735-1739, 1768-1774 și 1787-1792. Acestea, chiar și atunci când au marcat formal victorii ale otomanilor, au adus, într-o formă ori alta, avantaje Rusiei, neputând opri avansarea imperiului țarilor spre apus. De exemplu, în timpul Războiului ruso-austro-turc din 1735-1739, armata țarului a intrat în Iași (1739). Următoarea prezență a trupelor ruse pe teritoriile românești se petrece în timpul confruntărilor din 1768-1774. În anul 1774, Imperiul Otoman a semnat pacea de la Kuciuk-Kainargi (Küçük Kaynarca, în sudul Dobrogei), prin care Hanatul Crimeii și-a pierdut statutul de domnie vasală față de Sublima Poartă și a devenit oficial un stat independent. Neoficial și de fapt, a intrat, însă, în orbita Rusiei. Rusia a primit, de asemenea, o mare despăgubire de război și două porturi strategice importante de pe Marea Neagră. Pacea de la Kuciuk-Kainargi a pus capăt războiului ruso-turc început în 1768. Acesta a fost doar un episod din lungul proces de expansiune a imperiului rus spre vest și sud, de pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Acest război se înscrie între cele douăsprezece războaie ruso-turce din această perioadă și este primul în care marina rusă a jucat un rol important, remarcat acum de toate puterile occidentale. Următorul război, cu prezența armatelor rusești în Principate, a fost între 1787 și 1792, încheiat prin Tratatul de la Iași, din 1792. Otomanii au recunoscut acum oficial anexarea Hanatului Crimeii, ocupat de ruși în 1783. Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceagul) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa. Pentru prima oară în istorie, Țările Române ajung la 1792 să aibă frontieră directă cu Rusia. Acestea, însă, numite de turci Dacia („Daçya”), în ciuda poftelor marii puteri de la răsărit, rămân deocamdată sub suzeranitatea sultanului.

De-acum, sub pretextul „protejării” intereselor popoarelor și țărilor creștine ortodoxe de sub puterea Imperiului Otoman, înaintarea rușilor spre est și sud-est (țelul era până la Istanbul), nu mai cunoaște stavilă. În urma Războiului din 1806-1812 (în timpul căruia zeci de mii se soldați ruși au fost prezenți în Principate), prin pacea de la București, este răpită Basarabia, adică regiunea dintre Prut și Nistru. Se ceruse, de fapt, Moldova până la Siret. Intenția Rusiei era de anexare a întregii Moldove și chiar a ambelor principate dunărene, dar campania lui Napoleon l-a obligat pe generalul Kutuzov să cedeze în fața rezistenței boierilor români și să se grăbească spre Moscova. Un nou episod al prezenței militare ruse în Moldova și Țara Românească este consemnat în 1821, în urma mișcării lui Tudor Vladimirescu și a Eteriei. Între anii 1828 și 1834, Principatele Române s-au aflat sub stăpânirea directă a Rusiei, fapt consemnat prin pacea de la Adrianopol, încheiată în urma războiului ruso-turc din 1828-1829. În timpul acestei ocupații, s-au elaborat de către două comisii de boieri munteni și moldoveni, prezidate de guvernatorul Pavel Kiseleff, Regulamentele Organice. La 1848, Revoluția Română este înfrântă de trupele otomane și țariste. Moldova a fost ocupată de fapt de trupele ruse, în vreme ce Convenția de la Balta-Liman (1849) restabilea suzeranitatea sultanului asupra Principatelor. În timpul Războiului Crimeii, Rusia a invadat din nou teritoriile românești, dar ar fost înfrântă de o coaliție europeană, trebuind să restituie Moldovei (în 1856) sudul Basarabiei (ținuturile Cahul, Ismail și Bolgrad), care asigura controlul asupra Gurilor Dunării. Reparația aceasta parțială nu a durat decât până în 1878, când Congresul de la Berlin a îngăduit reanexarea de către ruși a acestor teritorii, motivând că România urma să primească în schimb Dobrogea. Pe bună dreptate, s-a spus că, la 1878, rușii „ne-au luat” ceea ce era al nostru (Bugeacul) și „ne-au dat” ceea ce nu era al lor (Dobrogea).

De-atunci încoace, lucrurile sunt mai cunoscute. Când Imperiul Țarist a fost la mare strâmtoare, în 1917-1918, noi am reușit să unim Basarabia cu Regatul României. Apoi, când România a fost la mare strâmtoare (în 1940) și Stalin era în plină glorie (după rușinosul Tratat Ribbentrop-Molotov), Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța. Între 1941 și 1944, aceste regiuni au fost recucerite și stăpânite de România, iar după Al Doilea Război Mondial au fost recunoscute ca aparținând URSS. În anii 1989-1991, când se destrăma Uniunea Sovietică, fosta entitate sovietică (numită oficial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) devenea Republica Moldova și era pe punctul să se unească cu România. Nu a fost să fie! Azi, când „slava” imperială mascată de o „formă fără fond” de tip republican pare să reînvie la Moscova, sub sceptrul unui țar ad-hoc, România și Moldova (de fapt, entitatea artificială frântă din trupul vechii Moldove și întruchipată teritorial de comuniștii sovietici) se află în mare suferință.

Ce demonstrează toate aceste fapte: că atunci când i-a mers bine Rusiei, sub toate metamorfozările ei de la 1700 încoace, Principatelor Române și României le-a mers rău și invers, adică atunci când românii s-au bucurat de prosperitate, Rusia s-a aflat în declin. Evident, această formulare generală – cu aspect de maximă sau de axiomă – este relativă sau, altfel spus, este doar parțial adevărată. De exemplu, sub generalul Pavel Kiseleff, în timpul ocupației ruse din 1828-1834, s-au luat și o seamă de măsuri pozitive, de modernizare a Principatelor, măsuri care, în mare parte, erau de neimaginat în Rusia. Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, au jucat rolul unei constituții și au însemnat crearea și funcționarea unor instituții de model european, importante pentru progresul societății. Mai mult, fiind foarte asemănătoare sau chiar identice, aceste măsuri concomitente au pregătit unirea Principatelor sau măcar au ușurat-o. De asemenea, Rusia – chiar dacă nu din mare dragoste pentru români – a sprijinit unirea de la 1859, dornică să facă pe voia Franței, de la care aștepta grație după usturătoarea înfrângere din Războiul Crimeii. Pe de altă parte, mai ales în secolul al XIX-lea, când acțiunile expansioniste trebuiau oarecum justificate cumva, Rusia nu exprimat vreodată pe față sentimente de ură față de români, dar nici nu a dat în vileag adevăratele motive ale înaintării hotarelor sale spre vest, în regiunile din sud-estul Europei. Oricum, ca să fim drepți, niciodată în istorie, nicio putere nu și-a motivat cuceririle prin dorința de cucerire, prin tendința de dominare a unor noi teritorii, prin setea de glorie, de resurse naturale, de facilități economice și financiare, de avuții jefuite. La fel și Rusia, văzând starea precară în care se afla „omul bolnav al Europei” (Imperiul Otoman) și avansarea puterilor occidentale în acapararea bunurilor din imperiul muribund al sultanilor, s-a înscris și ea în cursa aceasta. Motivația nu avea cum să fie cea reală. Niciun stat agresiv nu a pretins vreodată în istorie că are ca scop dominarea de teritorii sau controlul asupra unor țări. Astfel, nici Imperiul Țarist nu a recunoscut că vrea să domine sud-estul Europei, ci că urmărește un scop nobil, anume „protecția” popoarelor creștine răsăritene ajunse sub islamici. Nu era greu de pretins acest lucru, din moment ce unele dintre puterile vest-europene clamaseră și obținuseră dreptul de „protecție” asupra popoarelor și comunităților catolice. „Protecția” rusească, însă, acolo unde s-a exercitat, s-a dovedit mai cruntă decât cea otomană, iar popoarele creștine s-au săturat repede de ea. Soldații țarului se purtau departe de modelul unui stat civilizator, iar atitudinea aceasta a culminat în timpul ultimului război mondial, când mojicia mujicului rus în uniformă nu a mai cunoscut limite în toate din aceste țări care aveau să devină pentru americani „Eastern Europe”. Firește, armata sovietică a ajutat masiv la înfrângerea Germaniei naziste, dar la fel au făcut și armatele engleze, americane, franceze, române etc. Noi, însă, am fost lăsați sub zodia sovietelor care ne-au „fericit” câteva decenii, încât scăparea din 1989 a fost ca o salvare de la moarte. Prin urmare, aveam și noi nevoie de aliați, de proteguitori reali, de garanții de securitate. Pe noi ne interesează mai puțin ce probleme au Satele Unite cu vecinii lor din America Latină, pe noi ne interesează protecția și apărarea noastră față de agresorul rus. Noi nu suntem o mare putere și nu vom putea avea o atitudine de mare putere. Niciodată, în ciuda unor reglementări teoretice generoase din secolul al XX-lea și din acești primi ani ai secolului nostru, statele nu au fost egale între ele, cei mari dictând asupra mersului lumii, iar cei mici adaptându-se ca să supraviețuiască. Adaptarea noastră pentru supraviețuire înseamnă protejarea față de Rusia, care-și pregătește acum, sub noul „tătuc”, o altă epocă de glorie.

(sursa foto: colectionaruldeistorie.ro)