Stelian ȚurleaStelian Țurlea
29.03.2022

Ileana – Cum am ajuns să plec în Spania

Te voi răpi la noapte! – 2

Când mi l-a prezentat soră-mea Ilona pe Meme Florescu, am fost convinsă că a dat peste un fante care-o s-o facă nefericită. Exact ca în ilustratele interbelice, doar că n-avea uns cu briantină părul bogat şi negru. Falnic, cât un brad, bine legat, impunător. Eram convinsă că se aştepta ca toate femeile să leşine de plăcere la fiecare zâmbet al lui, de parcă ar fi fost Cary Grant, şi zâmbetele se înşirau ca pe aţă. Nu mi-a fost greu să aflu că intrase de mult în gura lumii ca o poamă rară, se spunea că avusese toate femeile posibile, fără să iubească vreuna. Îl iubeau în schimb ele, pentru că era chipeş, frumos, atletic, burlac, bogat, prototipul ginerelui aşteptat de toate mamele. Şi incredibil de impudic. Toate sperau să pună mâna pe el pentru totdeauna ori măcar să-l ducă la cununie o vreme, cât să-i pape banii, dar niciuna n-a reuşit mai mult decât să i se vâre-n pat. Niciuna însă nu-i purta pică, el nu promisese nimic, se aruncaseră singure în braţele lui, dar nu-mi vine să cred să fi rămas vreuna care să nu-şi închipuie cum i-ar scoate ochii cu gheruţele, zâmbind şi cu mare drag, dacă ar fi avut prilejul. Avea el grijă să nu se ivească prilejul ăsta.

Nimeni nu ştia de unde apăruse, ce făcuse în tinereţe, unde şi ce studiase, dacă studiase, şi la chestia asta cu studiile toţi o lăsau mai moale, în vremurile de-acum mereu mai mulţi sunt convinşi că diplomele te-ncurcă şi reuşita-n viaţă ţine de alte priceperi. Era clar că Meme Florescu le avusese, iarăşi nimeni nu ştia de unde începuse, dar acum avea câteva firme ale lui, în alte câteva era acţionar cu participare majoritară, îl curtau mai multe partide ca să-l mulgă de bani, ameninţându-l, mai voalat, mai direct, c-o să-l calce fiscul pân-o să rămână lefter, dacă nu trece de partea cuiva, ca orice afacerist cu scaun la cap. Meme Florescu n-o făcuse şi încă rezista. Se învârtea în acelaşi cercuri parcă dintotdeauna, nu se întreba vreunul când apăruse prima oară sau cine îl adusese. Oricum, se obişnuiseră toţi să nu fie sindrofie la care Meme să nu apară măcar în trecere, câteva clipe, cât să sărute nişte obrăjori pudraţi şi parfumaţi sau să strângă zdravăn nişte mâini. Rareori rămânea mai mult, se ştia că e prea prins cu treburi, chiar dacă nimeni nu înţelegea care-s treburile alea, nimeni nu putea spune că-i cunoaşte programul, ce face sau dacă e dator cuiva. Nici măcar Ilona, care ajunsese surprinzător de repede omul lui de încredere. Soră-mea Ilona, în calitatea ei de consilier juridic, îi devenise mâna dreaptă, adică la un moment dat aveau să i se spargă toate oalele-n cap. Ori era nebună de legat, ceea ce înclinam să cred din adolescenţă, ori avea un as în mânecă cu care putea deveni periculoasă. Şi de asta o credeam în stare.

Bărbatul mi-a zâmbit într-un fel special, care trebuia să mă facă să mă simt singura fiinţă omenească de pe pământ. Am înţeles pe loc de ce erau moarte femeile după el. Apoi m-a străpuns cu privirea, vrând să-mi transmită ceva, convins că reuşeşte, iar eu trebuie să fiu capabilă să descifrez, dar în clipa aceea n-am priceput decât că abia aşteaptă să mi-o tragă şi numai prezenţa soră-mii îl opreşte să se dezlănţuie. Aveam şi eu o fixă. Încă o mai am. Abia m-am abţinut să nu-i zic ceva şi cred că se vedea în ochii mei ca un vierme libidinos. Pe loc, totul mi s-a părut demn de milă: numele lui, chipul, manierele de frizer, statura falnică, deşi era îmbrăcat cu o cămaşă cadrilată de firmă, atârnând pe deasupra pantalonilor, fără cravată, cum se purta, pe care o înlocuise cu un fel de eşarfă legată neglijent, mai degrabă un fular de mătase strident colorată, n-ai fi zis că era patron de succes, ci un fante de bani gata întârziat, pe deasupra mai avea şi o havană falică între dinţi, niciodată aprinsă, semnul suprem de aroganţă macho. Ce înseamnă experienţa tristă!

A făcut tot posibilul să rămână câteva clipe singur cu mine, cerându-i Ilonei să-i redacteze un act, eram atât de convinsă că-i un pretext, încât nici n-am prea fost atentă că-mi spunea că vrea să mă roage ceva între patru ochi, nu mi-era gândul decât la libidinoşenia lui. M-am îndepărtat cu răceală de biroul la care stătusem şi-mi aruncam privirea pe fereastră, într-o curte interioară plină de gipurile boşilor din clădire, nu l-am simţit când s-a apropiat şi mi-a pus mâna pe umăr, m-am scuturat surprinzându-l cu bruscheţea mea, s-o fi aşteptat să cad în fund doar că se uită la mine. Încă nu înţelesese că nu mă dăduse pe spate. Până să mai zică ceva, a intrat Ilona. Aproape c-o bănuiam şi pe ea că s-a-ntors atât de repede convinsă c-o să ne prindă îmbrăţişându-ne, devenisem brusc paranoică, dar chiar n-avea cum să redacteze actul ăla în câteva clipe, doar dacă nu era totul făcut dinainte şi atunci nu mai înţelegeam nimic, însemna că este şi ea complice. La ce anume, încă nu-mi dădeam seama.

Dar Meme Florescu a găsit până la urmă o cale să rămână singur cu mine chiar în acea zi şi nu mi-au trebuit mai mult de cinci minute să înţeleg că nu-l interesa persoana mea decât în măsura în care îi puteam fi de ajutor. Şi era convins că îi puteam fi de ajutor ca nimeni altcineva!

Să n-o mai lungesc: sora lui dispăruse în Spania, nu mi-era clar de ce se dusese acolo, poate să-şi caute de lucru, deşi avea cam tot ce-i trebuia şi aici, în România. Nu mai dăduse niciun semn de multişor şi toate încercările lui Meme Florescu de-a o găsi se loviseră de un zid. Începuse să se teamă de ce era mai rău, a vorbit cu un consul de la Castellon care-i fusese coleg de şcoală, dar şi acela ridicase din umeri, bănuiesc că n-avea niciun chef să se amestece într-o treabă care nu-i mirosea a bine. L-a căutat pe marele profesor de hispanistică Dănuţ Munteanu, cu care împărţise tată-său pe vremuri o iubită, înainte ca omul să ajungă în Spania, la Madrid întâi, apoi în Tenerife, unde i se oferise o catedră unicat şi dobândise prestigiu şi onoruri ca Dan Munteanu Colan, îşi adăugase, potrivit obiceiului spaniol, numele bunicului, mare episcop în Ardeal la vremea Marii Uniri, cine mai ştie astăzi? Lumea habar n-are de oamenii mari ai naţiei. Dar nici măcar Dănuţ Munteanu n-a reuşit să descâlcească iţele.

Meme Florescu înţelesese că nu prea are şanse cu autorităţile, aşa că-mi cerea ajutorul. Cu discreţie extremă, nu trebuia să afle nimeni, nici măcar Ilona, ei o să-i spună mai târziu, dacă află acum, pe cât e de exaltată ar insista să meargă şi ea şi sigur ar încurca totul. Ştia că fusesem de mai multe ori în Spania, să fac reportaje pentru Ştirile Protv, îi filmasem pe cei care reuşiseră şi pe cei care trăgeau mâţa de coadă, tot sperând să le surâdă norocul şi amânând la calendele greceşti întoarcerea în ţară. Nimeni nu m-ar fi bănuit dacă mă duceam din nou şi începeam să pun întrebări în dreapta şi-n stânga, cât mai discret şi oarecum indiferentă, în vreme ce chiar filmam pentru postul meu de televiziune. Era dispus să-mi asigure cu generozitate toate costurile, ar fi aranjat el cu conducerea televiziunii şi n-ar fi transpirat nimic. Era atât de convins de reuşita proiectului, încât am ştiut din prima clipă că orice dubiu din partea mea n-ar fi avut nici măcar o şansă la un milion să-i schimbe planurile.

Ceva îmi şoptea că nu trebuie să accept, dar făcusem deja greşeala să-l ascult până la capăt, fără să-i tai macaroana şi omul mi se părea cu adevărat disperat. N-o spunea în niciun fel, din mândrie sau naiba ştie de ce, dar, chiar dacă se controla de minune, în privirile lui se distingea o sperietură grozavă, care nu putea însemna decât că fie ştia mai multe decât îmi spunea şi păstra amănuntele din teamă, fie ţinea cu adevărat la soră-sa, cum se întâmpla cu fraţii de pe vremuri.

Erau câteva semne care păreau să mă avertizeze că e bine să mă ţin departe. Însă niciodată nu ţinusem seamă de semne şi de coincidenţe, aşa că m-am aruncat cu capul înainte, cum făcusem şi altădată. Habar n-aveam cum se face o anchetă poliţienească, dar mi-am închipuit că nu poate fi prea diferită de investigaţiile mele jurnalistice. Nici când porneam să lămuresc un subiect pentru Ştirile Protv nu ştiam mare lucru. N-aveam niciun plan, dar la faţa locului mi se lumina mintea. Fusesem mereu convinsă că viaţa e mai interesantă când nu plănuieşti nimic.

În mai puţin de zece zile eram din nou în Spania.

Şi acum mă gândeam dacă nu mă vârâsem de bună voie în cel mai mare pocinog. Încă de la început.

(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)

Foto autor: Cristina Ţurlea