Nu tace

Sunt pe fugă, nu mai am timp, cine îmi încheie
socotelile? Ceasul electronic arată
3.33, nu mă va mai putea opri decât sufletul, rătăcit pe
lumea asta, nedumerit că-i pun lui
în cârcă totul, inclusiv finalul. Dar pe cine să dau vina?
Dacă n-aș suferi atât, dacă aș avea motiv să
continui…

Nu tace. Nu mai știu ce vreau de când mi-am ratat
și ultimul plan, acela de a o lua de la capăt.
N-a fost să fie: „Ea a luat toporul
și-a vrut să-mi dea în cap. Nu mai știu
ce s-a întâmplat, că am bătut-o, dă-o dracuʼ. Am mai vorbit,
am mai băut rom amândoi, că mai rămăsese de seara
în sticlă, cam de două degete”. Un

nenorocit. Face tura orașului cu tramvaiul, în octombrie, să
se încălzească. Se ascunde de el însuși. A
lăsat acasă un bilet pe care a scris: „Mânat de un destin
neînțeles”, și acum nu știe ce mai are de făcut.
Caută ceva? E pe fugă. Dacă ar ști să închege apele și să
lege ploaia, și-ar face singur vrăji și s-ar
opri din nebunie. Dar așa, se simte un depozit de gunoaie
organice.