Grigore Vieru la o nouă lectură

În anumite contexte istorice, publicul cititor apasă asupra câtorva scriitori cu o forţă uriaşă: a aşteptărilor sociale (sau naţionale), contopite. Într-o epocă închisă şi într-o societate deviată de la matca ei formativă şi de la cursul unei evoluţii fireşti, masa diverşilor cititori se omogenizează şi îşi plasează investiţia de speranţă în individualitatea-receptacol a poetului tribun. Ceea ce înseamnă că un poet cu nume şi prenume, cu biografie şi bibliografie, preia sarcina copleşitoare de a reprezenta şi figura, apăra şi propaga valorile comunităţii lipsite de libertate. Autorul respectiv se vede urcat pe un soclu aspiraţional şi citit, masiv, nu atât pentru el, pentru particularităţile lirismului său, cât pentru rezonanţa specială a unor teme, subiecte, probleme, simboluri naţionale ce se cer regăsite aici.

Lirismul însuşi este adaptat şi modificat prin această enormă şi disperată presiune colectivă. Versurile sunt obligate să se deschidă spre repere de toţi cunoscute – şi pierdute –, ajustând sau compensând realitatea istorică, ducând-o imaginar fie spre un trecut liber şi demn, fie spre un viitor visat altfel decât prezentul constrângător. Paseismul şi, de cealaltă parte, proiecţia febrilă, oraculară, veterotestamentară a unui mâine ce va să vină tind să pună între paranteze lirice exact prezentul blocat în care trăiesc poetul şi cititorii lui. Nu există nici timp, nici dispoziţie pentru nuanţe personale, complexităţi artistice şi rafinate strategii compoziţionale. Retorica îşi adaptează în regim de urgenţă mijloacele la scopul (auto)impus. Când apare, alegoria este suficient de transparentă pentru ca sensul ei să poată fi prins; şi să fie anume acel sens dorit de marele public. Simbolurile vor fi la rândul lor marcate, unidirecţionale; metaforele, funcţionale; personificările, simplissime; hiperbolele, frecvente; registrul poemelor, hipereroic sau hiperdramatic…

Prins ca în menghină între o societate basarabeană confiscată de statul comunist şi aspiraţiile legitime, identitare, ale compatrioţilor săi, între aşteptările imperioase ale acestora şi limitările evidente ale genului poeziei patriotice, Grigore Vieru a purtat pe umeri, ani buni, o povară uriaşă. Fragilitatea fizică a scriitorului o pun într-o relaţie plauzibilă cu densitatea şi greutatea acestui conglomerat socio-literar şi etno-poetic, pe care versurile sale au ţinut să-l ducă mai departe.

Cariera poetului basarabean relansată după 1989, o dată cu dispariţia lagărului socialist, a fost una spectaculoasă, în vatra comună a românităţii ce se regăsea de o parte şi de alta a Prutului. Imaginea lui cvasimitizată, în spaţiul public autohton, a fost şi a rămas în aceste trei decenii una de misionar suferitor (şi, până la urmă, învingător) al credinţei oarbe în România Mare. Versurile i-au fost puse pe melodii cu un puternic impact emoţional, trecând şi întorcându-se din sensibilitatea în conştiinţa cititorilor. L-am perceput, cu toţii, pe Grigore Vieru ca pe un poeta militans ce exprimă în texte simple, cantabile şi uşor de memorat valorile noastre comune, precum şi preocuparea colectivă de a nu le pierde iarăşi.

Dar această proiecţie relativ recentă a imaginii lui Vieru, operând insidios şi asupra poemelor lui mai vechi, acoperă cu o peliculă patriotică tocmai ceea ce îmi pare, acum, mai original şi mai expresiv în opera lui: lirismul conţinut în sine însuşi, expurgat de Istorie, evitând şi cenzura sovietică, şi aşteptările româneşti. De la Numele tău, volumul din 1968, la Aproape (1974) şi de la acesta la Taina care mă apără (1983), extrem de puţine versuri se potrivesc cu profilul simplificat pe care i l-am construit poetului: unul de luptător neobosit şi manifest pentru cauza naţională, apărată cu fiecare ocazie de publicare şi reeditare. Abia Acum şi în veac marchează o ruptură evidentă în creaţia poetului. Paradoxul nu este acela că un poet al intimităţii delicate şi al profundelor sentimente filiale a devenit, de la un punct încolo, unul social şi „socializat”, naţional şi „naţionalizat”. Paradoxul, pentru mine, e că Grigore Vieru este adorat la noi pentru versuri banale, dar pline de însemne patriotice, şi aproape ignorat (sau pur şi simplu necunoscut) în România ca autor de extraordinare versuri „apolitice”.

Ceea ce captează atenţia şi stârneşte emoţia, în majoritatea poemelor din Numele tău, Aproape şi Taina care mă apără, este modul de o enigmatică simplitate în care autorul dă unui sentiment privat o expresie lirică aproape impersonală. Fragmente mai realiste apar foarte rar. Istoria şi chiar realitatea înconjurătoare se prezintă sensibil diminuate, cu un contur şters şi o suprafaţă pe care viziunile blânde ale poetului se imprimă cu mare uşurinţă, ca în basme. Din câteva linii şi cu aceleaşi elemente primare (primordiale) ca mierla, frunza, iarba, steaua, piatra, sau vântul, apa, cântul, sufletul, poemul se naşte parcă de la sine, din aerul purificat al unei existenţe ideale. Ori aspirând spre idealitate.

Idealul poeziei lui Grigore Vieru e unul domestic-naturist, la intersectarea dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când întâia matrice este abandonată, în cursul (totuşi!) pe care-l ia viaţa fiului risipitor, acesta se acuză singur de ingratitudine şi îi cere iertare casei „de pe margine de Prut”, pe care a văduvit-o de prezenţa lui, ca şi de aceea a Mamei. Sub naivitatea aparentă a versurilor din Casa mea descoperim o splendidă elegie filială, la puterea a doua: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu.// Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla.// Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.// Las’ că vin eu cu bătrâna/ Şi nepotul o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: «Hau!»// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.”.

Dincolo de versul, excepţional, „cu văz tulbur şi durut”, să observăm naturaleţea analogiei cu care lucrează autorul. De vreme ce Casa însoţeşte, pe durata unei vieţi fără evenimente teribile, vârstele omului, e firesc ca ea să fie umanizată, în viziunea folclorică a poetului, pe fiecare din treptele acestor vârste. Casei i se vorbeşte, aşadar, ca unei iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi i se promit, în compensaţie, bucurii pe orizontala fiecărei generaţii. Casa „văduvă şi tristă” va râde împreună cu băieţelul venit de la oraş, întrecându-se cu el în şotii; şi va plânge cu bătrâna dezrădăcinată din ea, de dorul trecutului comun.

N-am mai întâlnit, în poezia românească, o asemenea personificare depăşind cu mult funcţia tropului şi identificând iradiant înseşi temeliile vieţii noastre.

–

Comunicare la Colocviul tematic interuniversitar Creația lui Grigore Vieru în postmodernitate: relectură, receptare, traducere, 14 februarie 2022, Catedra Limba și literatura română și Catedra limbă și comunicare din cadrul Facultății Filologie și Istorie, Biblioteca Științifică Universitară, Universitatea Pedagogică de Stat ,,Ion Creangă” din Chișinău, Sesiunea I (Creația lui Grigore Vieru: relecturi și reflecții). Moderatori: conf. univ. dr. hab. Adrian Ghicov, Universitatea Pedagogică de Stat ,,Ion Creangă” din Chișinău, conf. dr. Svetlana Dermenji, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău.