Salut, prietenii mei virtuali ! Ce greu vorbesc
când doare… ! Stă gândul în piept şi-apasă potirul.
Frescologii au învăţat tainele politeţii-fără-fir
şi se feresc să îşi trăiască viaţa-fără-mănuşi…
Prădată de Uranus de nouă ori, din peceţi de tremolit
am strămutat fereastra şi-n iris s-a făcut frig…
Aliterez, suturez, galvanizez, apretez, obliterez…
Tu pretinzi că suflarea răzbătătoare nu ţi-o vinzi…
Ea rumegă fabula cu lămâiţe, foşnindu-şi amidonul…
Scara veche echilibrează verticalitatea…
Timpul sârguincios devine închisoarea perfectă.
Ninge trifoi peste case cu uşi de tot înalte.
Grijile fumuroase măsoară odăile adânci.
Pielea scorojită a mileniului se rehidratează…
Se sărbătoresc o mie de lucruri trecătoare
prin pridvoare şi saloane… Doar suflul ’nalt
şi-aşteaptă, prevăzător, înlănţuitor, afinitatea…
Din tăcere-n tăcere, iese la iveală adevărul…
Timpul meu umblă cu ferestrele larg deschise…
Dincolo de golul ferestrei, cuvântul mă dezleagă
de jurămintele chiciurii, de golaşa poetă nesurfilată,
de paraleii colerici ― încâlcite aruncătoare de flăcări…
„Amor meus, pondus meum: illo feror, quocumque feror.“
Din buzunarul hodorogit al lumii, cad, mongo-pongo,
aromatizate, cuvinte pipărate, flexemele de sare…
M-am rătăcit, legal, în afabil cor de maci…
Mă grăbesc să aştern noi draperii peste enigme…
Doar pădurea foşneşte corect adverbele de timp…
Aşadar, fără pănuşi, în anul Tigrului de Metal vă scriu
pentru că vă ştiu mai mult decât reali !