Carmen Sorescu 
-Vezi tu, aici am greșit, degeaba ne-am tăbăcit pielea, degeaba avem bube și răni și nimic numai încape nimic pe trupurile noastre vineții, degeaba, nu pentru durere trebuia să ne pregătim.
-Crezi că El vede cum suntem? Crezi că pe el îl interesează ce-ai făcut cu corpul tău, pe unde a dormit, ce-a mâncat, mă faci să râd.
-Bine că ne-am înțeles la timp, acum cine știe pe unde eram, aruncați în vâltoarea unor altor vieți.
-Ne-am pus haine, ne-am dat jos haine, în funcție de vreme, de oameni, am fost mai goi sau mai îmbrăcați, am îndurat frigul, arșița pentru ziua de azi. Dacă plecăm, nu trebuie să plecăm oricum, ci cu mâinile pline, am plătit cu vârf și îndesat 20 de ani, 20 de ani aruncați, acest plin îl aveam mereu cu mine și nu l-am observat, a trebuit să ajungem aici să-l vedem.
-Până la urmă ce a fost rău în acești ani?
-Nimic, nu mă plâng de ce a îndurat corpul, mă plâng de suflet. De vise. De planuri. Acum unde sunt? Care mai e visul dacă am ajuns aici?
-Era mai bine să nu găsim.
-Suntem fără sens.
-Și degeaba spui să ne întoarcem, sensul e doar înainte, ca timpul, nu putem pleca, nu știm unde, nu avem plan pentru mâine, nu mai avem niciun vis care să ne țină în viață.
-Trebuie să punem mâna pe clanță fie ce-o fi!
-Uite vezi tu, livada aceea, du-te și ia niște mere să mâncăm, eu o să aprind focul și hai mai întâi de toate să ne dăm lumii înapoi și să mâncăm puțin.
Darius s-a ridicat încet, de fiecare dată ce spunea Tudor era literă de lege, nu doar că era cu un an mai mare ci pentru că Darius avea un fel al lui de-a asculta, de-a fi bun, niciodată nici măcar lui nu-și dăduse ordine, el urma practic visul lui Tudor, care devenise și visul lui odată cu prietenia. Amândoi semănau fizic mai ales din cauza arsurilor de soare, a ridurilor și rănilor, oricine i-ar fi văzut și-ar fi data seama că au fost împreună prin același chin sau boală, deși Tudor era mai înalt și mai bine făcut, contrar acestui fapt, era la fel de sensibil. Darius era filiform și ieșea în evidență cu palmele mari și noduroase. Curioși din fire, amândoi, dar se putea întrezări la fiecare atitudinea de pază sau pândă, când fiecare deși nu aveau un rol prestabilit se uitau când în sus, când în dreapta sau stânga, de parcă ar fi așteptat ceva sau pur și simplu sălbăticia le formase acest reflex al maximei atenții.
-Hai să mâncăm, uite cum sunt, roșii cum nu ai mai văzut, ca sângele.
-Da, hai să ne mutăm aici l-a adăpost, lângă copacul ăsta.
Și-au pus în tăcere bagajele de-o parte, au scos din ele două pături, au mai stat vreme de-o oră privind prin întuneric la fel ca prin ei înșiși, niciun drum de nicio parte, apoi au adormit în acest mare neadevăr al somnului care avea să-i ducă în lumi inexistente.
-Adevărul se naște singur, nu are nevoie de cuvintele nimănui să fie spus.
Se trezi Tudor încet și murmura ca pentru el:
-De exemplu: Vine noaptea! Ce poți să zici? Fenomenul natural este că soarele apune și nu mai luminează partea de Pământ pe care ne aflăm. Fenomenul nu este infinit, durează câteva ore, dar adevărul lui este, nu poate fi contrazis. Noaptea nu se poate dubla sau tripla, este una singură, chiar dacă este un flux continuu de câteva ore. Nu avem nevoie să strigăm pe stradă: Vine noaptea, vine noaptea! Noaptea nu e o știre. Adevărurile nu sunt știri.
-La fel se întâmplă când suntem îndrăgostiți, ce poți să zici? Spui:Te iubesc! Și este un adevăr unic, curge aproape din el însuși, până când iubita dispare sau cel puțin nu mai luminează partea de corp afectată.
-Ca să se dizolve noaptea are nevoie de lumină, la fel iubirea, ca să se dizolve are nevoie de întuneric.
-Și în general ca să afli un adevăr nu trebuie să ți-l spună cineva, el ți se arată în față, simplu și tranșant, nu așteptați cuvinte pentru adevăr.
-Și noi avem în față ușa aceasta, ușa care este un adevăr, nu putem fugi de ea cât am vrea.
-Așa cum un trandafir își despică petalele și adevărul face același lucru, trebuie doar să-l vezi. Și plimbându-mă printre tufe îmi spun: Uite a plesnit trandafirul acela roșu, ieri nu era; câteva secunde am parte de un adevăr incalculabil, mut, aproape fantomatic, adevărul e natura lucrurilor. Adevărul trecea și el prin curtea mea cumva ca aerul dar ceva mai percutant pentru că-l simt în ochi, în nări, în gust, adevărul e mai mult o materie vâscoasă ca o mantie prin care trec, mă atinge, trece prin mine, lasă urme, dar nu-l pot ține în mână.
-Cum ar fi fost să plec dimineața în grădină printre răsaduri de ardei și roșii, cu fluturii pe la cap, cu buburuzele pe mâni și să-ți zic: Am prins un adevăr!
-Sau: Am cules un adevăr!
-Totuși este o asemănare între a culege pătrunjel și a culege adevărul; în primul rând ambele sunt vizibile, cu ochii minții sau cu globul ocular, același lucru, amândouă au miros, gust, unul are formă, celălalt nu. Corporalitatea e singura diferență, iar omul e obișnuit cu materia.
-Asta l-a omorât pe om mereu, propriul corp. Și pe noi, acum aici, la fel, asta ne omoară.
-Pe om trebuie să-l doară ca să simtă, dar și adevărul doare, iubirea, ura, sentimentele acestea care de obicei țin trena adevărului și-l fac simțibil.
-Adevărul e însoțit de o serie de factori, ce e drept minusculi, ca un mire la o nuntă, are un alai de argumente care-l împing de la spate, îl propulsează din placentă până-și ia zborul până se spală de aceste reziduri umane, iubirea, ura, până rămâne pur.
-Adevărul e frumusețe, e forma imaculată a ceea ce se întâmplă.
-Și mai mult de atât, adevărul prin frumusețea lui oprește gândirea.
-Noi ieri când am ajuns aici și ne-a oprit în fața ușii, am rămas blocați, ușa ea însăși, prin simpla ei prezență ne-e închis în noi. Cred că ăsta e paradoxul ușii lui Dumnezeu că naște alte uși în jur, nu ține cont ce ființe sunt, ea atât știe să închidă gura, mintea, să blocheze, să rămâi acolo înmărmurit.
-Adevărul e o formă de meditație, dar care te găsește el când vrea, nu trebuie să faci exerciții. Adevărul e transă.
-Acel moment zero al ființei când ești anulat ca om.
-Sau poate acel moment infinit al ființei când ești făcut mii de bucăți și iar ești anulat ca om. Indiferent cum se manifestă adevărul pe pielea fiecăruia, adevărul e că adevărul există permanent în cameră cu noi, rațiunea îl distruge, adică omul îl distruge și pentru asta ar trebui să plecăm mai des de-acasă.
-Noi am plecat de ani buni. Nu așteptați noaptea să vină, puteți sări gardul și acum, nu am lacăt la grădină, s-a ridicat Darius și a strigat ca și când ar fi ținut o predică și în jurul lui era plin de lume.
-Multe adevăruri stau la germinat ani de zile și dacă arunci o privire atunci exală, dacă nu arunci privirea ele stau cuminți la germinat, dar asta nu înseamnă că nu există, ba da, dar nu vrem să le vedem.
-Cel mai probabil de frică, adevărurile sunt greu de dus.
-Numai că noi aici, în seara asta, suntem goi, fără frică, fără niciun adevăr, atunci cum îl mai exprimăm?
-Adevărul nu are vocabular, însă oamenii îl exprimă simplu, neacademic, oricine o poate face, fie un copil, fie un bătrân, fie unul cultivat, fie nu, adevărul abundă de el însuși și e pretutindeni și la îndemâna oricui. Oamenii, însă, sunt prea corupți, corupți de ei înșiși, de acea fatalitate care-și are rădăcinile în rațiune.
-Dacă oamenii ar fi ca florile toți ar fi frumoși.
-Știi când începusem să ne scriem gândurile, în seara aia de vară, era cald și fetele musteau pe străduțele acele mici, pietruite, se auzeau chicote, chemări și noi chiar în clipa aia ne-am decis să scriem ceva.
-Da, pentru că noi nu doream să fim bărbați în seara aia, nu doream să fim oameni, ni se părea josnic, pre stradal, ca să zic așa.
-Când scrii renunți de bună voie pentru o vreme să mai fii om.
-Da și am revenit la noi, la Pământul nostru și am călătorit în întregime în ființele noastre, în acel loc unde nu există timp.
-Desigur e foarte uman, spuse Tudor, de multe ori timpul se topește, când am făcut dragoste cu Iudeea la fel, nu reușeam să numărăm minutele, mi se părea ba prea mult, ba prea puțin; când mă rog un tunel mă atrage în forme fără fund; dar timpul se oprește și când scriu, și pot face asta și fără iubită și fără Dumnezeu. Apoi tânjesc aproape dement după acele locuri în care am fost mai aproape de moarte, paradoxal, asta iubesc cel mai mult.
-Iudeea…
-Iudeea era ruptă din arca lui Noe, nu doar femeie de prăsilă, ea la rândul ei era vela, cârma vieții mele. Îmi e dor de tine, îi spun în fiecare seară, dar am stabilit că iubitele pot avea diverse nume, corpurile lor au devenit instrumente ajutătoare, un fel de scaune cu rotile fără de care nu mă puteam deplasa în decursul acestei călătorii.
-Iudeea…
–Îmi e dor de tine, sună ca naiba, dar acesta e limbajul, de fapt eu simt altceva, spunând asta e desigur minciună, pentru că în fapt nu îmi e dor de ea, îmi e dor de altceva, de acea fărâmițare a mea când timpul, spațiul, corpul nu mai există.
-Fiecare om e născut pentru ceva, pentru ceea ce poate să facă desăvârșit.
-Cândva îmi spunea: Nu ne-am mai văzut de-o săptămână, și eu credeam că au fost doar două, trei zile. Cine-i ia locul între timp?
-Cu siguranță nu o altă iubită, dar am preferat alte călătorii acelea în căutarea noastră când foarte des am recunoscut mâna lui Dumnezeu.
-Și cât aș evita tot trebuie să spun că același lucru etern și prelung se întâmplă în liniște și în mirosul de tămâie al bisericii, când nu știu câte ore am stat.
