Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 29
Nu mai fusesem la primărie, n-avusesem treabă pe-acolo. Cu zile în urmă o văzusem pe fata primarului într-o clădire alăturată, unde-şi aveau birourile consilierii.
Mă cam rătăceam pe coridoare şi dacă nu era un moş cu nu ştiu ce treabă pe-acolo, să mă îndrume, aş fi umblat până la sfârşitul zilei.
Am ciocănit într-o uşă sculptată în stejar sau fag, grea şi impunătoare. Am intrat. În încăperea lungă era un birou foarte mare, ca o masă, luminat puternic de soarele care răzbătea prin fereastra cât un perete.
Fata primarului s-a ivit micuţă de după birou, s-a repezit să mă întâmpine, s-a oprit la un pas în faţa mea, a dat să mă îmbrăţişeze, p-ormă mi-a întins mâna ca unui prieten vechi.
— Trebuia să te primesc în biroul ăsta de ceremonii. Aici se acordă decoraţiile, se fac căsătoriile, uneori e şi câte-o adunare. Nu te interesează, ştiu. Mă bucur că te văd!
Mi se încleiase limba, nu ştiam ce să zic, nici măcar dacă trebuie să zic ceva.
Ardeam în continuare.
A continuat tot ea:
— Mă bucur că s-a terminat cu bine. Tata o să fie fericit să-l vadă pe cel care a adus liniştea oraşului. El mi-a spus să te primesc aici, ca pe un oaspete de seamă. Eşti un oaspete de seamă!
Tot nu eram în stare să spun ceva.
— Aşa tăcut eşti întotdeauna?
— N-am fost aşa, am zis.
Nu ştiu de ce am spus asta, o prostie. Voiam să mă scuz.
— Şi te intimidez eu!
Atunci m-am uitat în ochii ei, n-aş putea să-ţi spun ce culoare aveau. Mă uitam şi mă pierdeam şi nu mai aveam nevoie de nimic. Cred că a fost un curent în aer, altceva nu mai ştiu. Am simţit că-mi sare inima din piept, că mi se urcă sângele în cap. A fost ca un vis.
Ştiu doar că ne-am îmbrăţişat.
Aşa ne-a găsit primarul, când a intrat să mă felicite.
Primarul s-au uitat lung la noi. M-am fâstâcit. Mă gândeam c-o să spună c-am dat buzna să-i fur fata. N-a zis asta. Mi-a strâns mâna. A zis că e fericit că mă cunoaşte şi l-am crezut. A mai zis că e fericit că fata lui şi-a găsit în sfârşit un ales. A mai spus să fie într-un ceas bun.
Colegul meu Fanică n-a mai apărut, nu l-a mai văzut nimeni.
Primarul a solicitat ca o comisie de la minister să ancheteze neregulile din poliţie.
Şeful poliţiei a fost destituit, nu ştiu ce-a ajuns.
În locul lui, primarul l-a numit pe şeful meu direct.
Şeful meu direct mi-a cerut să nu mai lucrez la arhivă. L-am rugat să mă mai lase o vreme, încă nu mi-am terminat treaba. I-am promis că voi fi gata să mai fugăresc interlopi de câte ori mi-o va cere. M-a lăsat în apele mele.
M-am gândit să te chem să-ţi povestesc tot ce s-a petrecut, ţi-am promis asta mai demult. Acum cred că e sfârşitul. Aş vrea să nu scrii la ziar ce ţi-am spus. A fost destul ce-ai scris până acuma. Da’ e bine să ştii.
Mai e ceva, mâine mă însor.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
