Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 28
Nu mai ştiu ce-am discutat cu fata primarului. Nici ce-am spus până acuma nu sunt sigur că aşa a fost, sau în ordinea asta. Ajunsesem demult acasă şi mai simţeam căldura de care îţi spuneam în rărunchi, îi auzeam vocea în urechi.
Mă prostisem.
Dintr-odată mă prostisem.
Am trecut prin multe în viaţă. Am avut prieteni şi duşmani, am crescut într-o mahala în care eroii mi-au fost prietenii mai mari sau de-o seamă, nu s-a prea prins cartea de mine, dar ce-am făcut am făcut cu sârg.
Se întâmpla să nu înţeleg câte ceva sau să nu reuşesc să fac ce li se părea ălorlalţi un fleac şi se trezea câte-un isteţ să se repeadă-n mine :
— Băi, umbră de aichiu, nu cumva te cheamă Bulă şi Greuceanu ţi-e porecla?
O întrebam pe mama ce înseamnă asta, pe taica n-avea rost să-l tulbur din aburii lui.
— Nu ştiu, mamă, îmi zicea. O să te lămureşti tu mai târziu.
Mi-a trebuit cam mult până să mă lămuresc, nici nu mai ştiam pe unde umblă ăi de-mi puseseră întrebarea.
Întâlnisem în meseria mea lume cât cuprinde, pe unii îi ţineam minte, altora le uitasem şi numele, şi chipul, ştiam doar că trecuseră ca nişte năluci, cu problemele lor, să le rezolv eu. Îmi plăcuse să mă joc de-a hoţii şi vardiştii şi încă mă jucam, om în toată firea.
Întâlnisem fete şi femei care-mi făcuseră cu ochiul, pe care le voiam alături sau care nici nu mă vedeau. Crezusem uneori că lumea se prăbuşeşte, dacă nu-mi răspunde vreo ochioasă unei priviri, şi lumea continua să existe, nepăsătoare. Crezusem că sunt îndrăgostit lulea de câte-o fetişcană pe care-o vedeam la braţul altuia şi dup-o pustie de vreme nici nu mai ştiam cum arată. Ajunsesem holtei, la aproape patruzeci de ani.
Şi acum mi se întâmpla să ard. Asta e tot ce-aş putea spune, nimic altceva.
Cred că nici nu trebuie să-ţi spun mai multe.
xxx
Nu ştiu câte zile au trecut, nu le-am numărat, aveam alte treburi, gândurile mi se prelingeau toate la chipul fetei primarului.
M-a chemat din nou şeful meu direct.
— Pregăteşte-te să-l vezi pe primar, mi-a zis.
Aşteptam să-mi spună mai multe. Ce treabă să am eu cu primarul?
— Uneori eşti greu de cap, Greucene, da’ faci treabă bună şi d-aia-mi placi!
Şefului ăstuia îi place să se joace cu mine. M-a poftit să şed şi şi-a aprins o ţigară. Însemna că are multe de povestit şi e în toane bune.
Mi-a spus câte s-au mai întâmplat.
Fata primarului l-a căutat pe unul Petrică Bot, care lucrase la fabrica de şlefuit diamante. Era bolnav în ultimul hal. L-au dus la un spital, poate-l pun pe picioare pentru o vreme. Omul i-a vorbit de mine.
— De ce nu mi-ai spus de el? m-a întrebat şeful.
Am ridicat din umeri. Parcă numai asta nu-i spusesem!
P-ormă fata primarului l-a căutat pe Fănică, nu ştiu cum a dat de el, cred că prin unchi-su, n-a mai fost la slujbă de câteva săptămâni, e-n concediu.
Fănică s-a dus val-vârtej la primărie, a nimerit într-o zi de audienţe, dar n-a stat la rând, sunt aşteptat, le spunea celor care mârâiau, am o urgenţă.
Ce-ţi spun acuma, zicea şeful, ştiu chiar de la fata primarului, care m-a rugat să-ţi povestesc tot.
Era, zicea, Fănică ăsta drept de parcă înghiţise un băţ, îmbrăcat în haine de sărbătoare, se aştepta să primească onoruri. Îşi freca mâinile şi îi stătea pe buze o întrebare pe care până la urmă a rostit-o:
— S-a întrunit consiliul?
Fata şi-a amintit cu greu că-i spusese despre întrunirea consiliului la care se va discuta despre salvatorul oraşului.
— S-a întrunit. M-au rugat să mă întâlnesc cu dumneavoastră şi să pregătim următorii paşi. Mai înainte aş vrea să-mi mai povestiţi o dată prin tot ce-aţi trecut.
— Ce rost are? a izbucnit Fănică. Nu-mi place să mă laud cu ce-am făcut.
— E foarte onorabil din partea dumneavoastră. Dar va trebui să ştiu, pentru discursul pe care-l voi rosti la ceremonia de premiere.
Chipul lui Fănică s-a făcut roşu de plăcere.
I-a mai spus o dată cum i-a omorât el, deşi se credea că Greuceanu o făcuse, pe fraţii Matache, cum le-a urmărit pe nevestele gangsterilor, cum i-a sucit gâtul Tartorului. Din modestie, susţinea sus şi tare, n-o să dea amănunte, adică n-o să spună niciodată cum l-a biruit el pe Cel Bătrân, lumea să-l creadă pur şi simplu.
— Eu vă cred, domnule poliţist, i-a spus fata primarului şi Fănică a roşit din nou de plăcere. Presupun că mai aveţi plângerile.
— Ce plângeri? a schimbat Fănică feţe-feţe.
— Plângerile de la care aţi pornit investigaţia. Nu mi-aţi adus data trecută o copie?
— A, acelea. Le am, sigur că le am.
— Presupun că sunt la dosar.
— Cum să nu fie!
— Vă întreb pentru că, cine ştie, consiliul o să vrea să le vadă, să facă o copie pentru o carte. Asta mai încolo, după ce vă veţi lua recompensa.
— O să vă dau eu copia, nu-i nevoie să se deranjeze nimeni să vină la arhivă.
— E bine şi aşa, îl linişti fata. Îl cunoaşteţi pe Petrică Bot?
— Nu. Ăsta cine mai e? El o să vină după copie?
— Nicidecum. El a şlefuit diamante, a lucrat la fabrică.
— Au lucrat acolo atâţia, doar n-o să-i cunosc pe toţi!
— Pe Petrică Bot ar trebui să-l cunoaşteţi, e un om deosebit.
— Să fie sănătos!
— El e cel care a semnat plângerea pe care mi-aţi arătat-o.
Parcă-l lovise cu leuca-n cap.
— Se poate, s-a bâlbâit Fănică. N-am reţinut semnătura.
Fata primarului a făcut o pauză înainte să continue.
— Ce altceva n-aţi mai reţinut, domnule poliţist? Ce altceva ne mai ascundeţi, domnule poliţist?
— Nu-nţeleg, nu ascund nimic!
— Nici că aţi sustras plângerea din dosar? Sau poate şi altele?
— Nu vă permit să mă insultaţi!
— Nu vă insult, domnule poliţist, vreau doar să mă lămuresc. A fost ideea dumneavoastră, sau a altcuiva?
— Nu vă permit să mă insultaţi! repeta, livid, Fănică.
— Domnule poliţist, tot ce mi-aţi relatat dumneavoastră e minciună de la un cap la celălalt. Vă propun să rămână între noi, să-mi spuneţi adevărul şi să plecaţi pe uşa aceea liber, unde vreţi, dar nu în oraşul acesta. În caz contrar, îl chem pe şeful poliţiei şi-i cer să vă închidă.
— Şeful poliţiei e unchiul meu, n-o să facă el una ca asta!
— Ştiu, domnule poliţist. Tocmai de aceea n-o să-şi rişte funcţia.
Fata primarului povestea că Fănică s-a pleoştit dintr-odată, băţul pe care-l înghiţise s-a topit, îi curgeau broboanele de transpiraţie pe faţă. Dintr-odată era speriat, linguşitor, fără vlagă.
— El m-a pus, a îngăimat Fănică, spre surpriza fetei primarului.
— Ce v-a pus?
— El m-a pus să spun c-am făcut ce-a făcut Greuceanu! Nici măcar nu i-am văzut la faţă pe zmeii ăia. Era sigur că o să iau recompensa, dacă vă conving pe dumneavoastră.
Ce-a urmat a fost ca un bulgăre care se rostogoleşte. Până a ieşit de acolo, Fănică a spus tot ce ştia despre povestea asta şi despre altele care rămăseseră nelămurite. Ca un copil, se jura că n-o să mai facă. Se temea cumplit să nu fie arestat şi privea încordat uşa, convins că o să apară cineva să-i pună cătuşele. Avea lacrimi de fericire în ochi, când a plecat liber.
— Fata primarului mi-a spus că te aşteaptă, a încheiat şeful. Când vrei tu. Nu mai are nevoie de nici o listă de nicăieri. Eu am fost de acord ca lista cu premianţii din poliţie, dac-o să fie, s-o faci tu. Eşti singurul care ştie cine te-a ajutat.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)