Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 27
Nu ştiu cum a ajuns la urechile şefului meu direct ce discutase Fănică cu fiica primarului. Ăsta află tot şi când vrea, şi când nu vrea.
M-a chemat la el.
— Auzi ce zice Fănică!
M-a bufnit râsul, nu-nţelegeam gluma.
— Nu râde, e serioasă, s-a dat Greuceanu şi-o să umfle potu-n locul tău. Mai ştii, o mai ia şi pe prinţesa primarului de nevastă pentru că a scăpat oraşul de zmei.
— Glumeşti, şefu’. Nu-l duce pe el mintea să care una aşa gogonată.
Când l-am văzut că se încruntă, am priceput că nu-i de glumă.
— N-are cum, şefu’, am mai zis.
— Ba vezi că are. I-a spus cum a descoperit el fabrica de şlefuit diamante. M-a pocnit şi pe mine cu asta, n-o ştiam, nu mi-ai zis. Cică sunt nişte plângeri ale unora care au lucrat acolo.
— Sunt la dosar, şefu’.
— Poate nu mai sunt, ia vezi.
Nu mai erau.
Iar Fănică dispăruse, îşi luase câteva zile libere, cu permisiunea şefului ălui mare, n-aveam pe cine să-ntreb unde dispăruseră. Dar nu putea cotrobăi în dosare decât el, altul nu ştia. Acum înţelegeam de ce mă tot întreba cum am făcut aia sau ailalaltă, ce-a zis ăla, cum de nu m-a pocnit ălălalt. Avea el un plan.
— E aiurea de tot, şefu’!
Altceva nu prea ştiam ce să spun, cum s-o-ntorc.
— O fi aiurea, dar dacă nu faci ceva, rămâne p-a lui.
— Doar nu crezi că te-oi fi minţit şi nu i-am halit p-ăia!
— Nu cred nimica! Dar tu să faci ce-ţi spun!
— Adicătelea?
— Să te vezi cu fata primarului sau cu primarul însuşi.
— N-o să mă duc să mă bat cu pumnu-n piept!
— N-o să te duci. Dar te trimit eu să le spui cum a fost, de-a fir a păr. Măcar asta trebuie să faci.
— Cine-o să mă creadă?
S-a încruntat iar.
Am tăcut şi m-am dus.
xxx
N-o mai văzusem pe fată de doi ani, din zilele alea când fusese bătută de adversarii primarului. Era la fel de frumoasă, ba şi mai frumoasă, pentru că acum era foarte sigură pe ea. Avea nişte priviri că te făceau să-i spui ce-ai în minte. Şi parcă se limpezea aerul în jur şi te cuprindea o stare de bucurie. Nu mai întâlnisem asta.
— Dumneata eşti Greuceanu, m-a întâmpinat ea bărbăteşte, întânzindu-mi o mână caldă.
— Eu sunt, am molfăit.
— Vreau să spun, Greuceanu cel adevărat. A mai fost unul la mine care se dădea tot Greuceanu. Sau, mă rog, că făcuse ce-a făcut Greuceanu.
— Greuceanu e unul singur, am zis.
M-a cântărit îndelung.
— Şi eu cred asta, a rostit.
M-oi fi prostit eu dintr-odată, sau chiar aşa era, mi se părea vocea ei catifelată şi m-a luat o căldură de la rărunchi spre obraji. Mai să mă pierd.
— Povesteşte-mi şi mie cum a fost, de la început, a spus. Vreau să mă lămuresc.
I-am povestit cât mai scurt posibil, fără amănunte, să n-o plictisesc.
— Toate astea i le-ai spus şi lui, de le ştie?
— I le-am spus. Şi nu numai lui.
— Înţeleg, a dat ea din cap, gânditoare. Şi nu există şi lucruri pe care le cunoşti doar dumneata?
M-am gândit. Era frate-miu, care-mi spusese istoria pietrelor şlefuite. Dar n-o să mă apuc să-l scot pe frate-miu în faţă! Era jurnalistul care a povestit tot, dar nu se cădea să-l chem pe el să mă apere, dacă nu eram în stare s-o fac singur!
Mă tot gândeam ce nu-i spusesem lui Fănică şi mi-l aminteam cum şedea lângă mine ca un ucenic ascultător, îmi sorbea vorbele şi mă tot întreba: da’ ăla ce-a mai făcut? da’ ăla ce ţi-a mai zis? da’ cum de nu ţi-a fost frică? da’ cu hârtia aia ce e? şi cum furase plângerile, ştiind că de la ele pornisem şi convins că-i vor fi de folos.
— Ar fi ceva, am bâiguit, nu prea sigur.
Chipul fetei s-a luminat.
— Te ascult, a zis.
În clipa aceea n-o aveam în faţa ochilor decât pe fata de şaptesprezece ani, în rochie înflorată, a lui Petrică Bot.
— N-am spus nimănui că l-am văzut pe unul dintre cei care au scris plângerile.
Aştepta să-i spun mai multe.
— N-am pornit totul decât după ce mi-a dat el amănunte. Era piele şi os, îl măcinase rău silicoza. Avea o fată ca un boboc.
I-am povestit ce mă impresionase atunci, mi se părea atât de demult în urmă, că parcă fusese în altă viaţă: curtea cu casa ca un vagon, uşa scorojită către o cămăruţă întunecoasă, rochia înflorată şi codiţele fetei, câinele care stârnea norişori de praf cu coada, scaunele de bucătărie pe care am stat amândoi şi care fuseseră cândva vopsite în verde, şortul cafeniu plin de pete vechi, batista soioasă în care tuşea des, şlapii rupţi, firele de păr gălbejit care i se lipiseră de ţeastă.
— Nu ştiu dacă mai trăieşte. Credea că sunt de la asigurările sociale.
A rămas o vreme pe gânduri.
— Îmi e destul, a spus într-un târziu. Dă-mi adresa.
M-a luat din nou cu călduri când am auzit că mă tutuieşte, dispăruseră toate barierele şi habar n-aveam de ce.
— Vom merge noi la omul acesta. Dacă mai e în viaţă, îi fac rost de un ajutor social, măcar pentru medicamente. Şi celorlalţi care sunt ca el. Fata, dacă zici că e la şcoală, ar trebui să capete o bursă.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
