MIHAI PĂCURARU Ce-ar fi văzut la lumina farurilor mașinii
staționate în mijlocul câmpiei înconjurată
de șacalii care plângeau de iarba cu lei:
primul câine-om, al doilea câine-om,
al treilea câine-om, al patrulea câine-om,
al cincilea câine-om, fluierând în sângele
ce scria crunt lupta dintre ei în ierburi de secunde.
Uscate și verzi, între fire înghețate și muguri:
primul om-câine, al doilea om-câine,
al treilea om-câine,al patrulea om-câine,
al cincilea om-câine…
De ce am numărat doar cinci perechi bizare,
puțin în balanța firii e doar știința percepției
în lumina farurilor din mijlocul câmpiei…
Sunt un privitor ce strânge mereu resturile
de la marile agape, sindrofii, baluri, apoi
își îmbracă paltonul, stinge lumina
și închide ochii ajungând într-o hală,
unde incendiul a rănit întregul acoperiș,
care latră ca un câine și plânge ca un om.
