Camelia Radulian Desigur, hamalul mă va aștepta cuminte la ușa fiecărui magazin, așa cum face cu fiecare client care îi solicită serviciile. Dacă azi nimeni nu îl vrea, nu va avea mâncare pe masă. Magazinele Dubaiului sunt împânzite de hamali.
Intru într-un magazin cu caftane arăbești. Indianul se lipește de o bancă, lângă intrare, și mă așteaptă. E tot numai zâmbet, dar îi aud greul suflului. Trăsnește a transpirație. Nu-l întreb, dar îmi spune că e obosit, că muncește noaptea la grădinile orașului. Pare o justificare, poate mi-a citit ceva în gând.
Zăbovesc înăuntru mai mult de o oră. Îl găsesc adormit, cu gura larg deschisă și cu capul căzut pe spate. E plin de riduri. Pare un soldat împușcat pe front. Mort. Mort și uitat pe pământ. Atât de profund doarme. În forfotă.
La doi pași e o tonetă cu porumb fiert, dinspre care vin aburi nebuni. Cumpăr două caserole mari, una pentru mine, cu unt, una pentru el, cu iuțeli și mirodenii de-ale lor, indiene. Îl bat ușor pe umăr, îl trezesc. Tresare. Mă privește cu spaimă și rușine. Îi simt frica de a nu renunța la serviciile lui. Don’t worry, îi spun. Îi întind caserola cu porumb aburind și zâmbesc. Se uită la mine cu o mirare nepământeană și cu o umilință care mă retează și acum, în ziua asta foarte îndepărtată, de februarie.
– This is for me, ma’am?
– Yes, for you! Take your time and enjoy it – îi spun.
– But ma’am, nobody did this for me in my life! Never, ma’am!
Are aerul unui copil bătut și bătrân. Uimirea aceea…
Mă ridic de pe bancă, mă prefac că am ceva de căutat în poșetă și încerc să am un ton neutru.
– But today is different, my friend!
L-am privit așa cum aș fi privit marea în ultima zi de copilărie.
Cred că mi-a tremurat un pic vocea… Oamenii ca el nu știu că, uneori, chiar și femeile cărora li se cară sacoșele cu fleacuri costisitoare, atunci când sunt deopotrivă fericite, neputincioase și triste, scormonesc minute în șir într-o poșetă din care nu vor absolut nimic… până când ochii li se limpezesc.
