Poeții Geo Bogza

Cele mai multe discuții și studii critice despre Geo Bogza și poezia lui acordă atenție exclusiv etapei sale avangardiste (Bogza fiind recunoscut ca reprezentant al acestui curent), ilustrate mai cu seamă de, paradoxal cu programul avangardiștilor, deja canonizatul, clasicizatul volum programatic Poemul Invectivă. Cu toate acestea, după cum poezia (universală sau locală) are diverse vârste, perioade de manifestări eterogene, uneori divergente, la fel se întâmplă și cu autorii ei.

Viața artistică a lui Geo Bogza este marcată de vârste violent discordante (de la spirit revoluționar, de anulare a ordinii anterioare la obediență înscrisă în rândurile de mijloc ale mulțimii), „ultragiere” care ea însăși trimite la o poziție sfidătoare, de această dată, însă, față de invariabilitate, față de consecvența cu sine. Iar dacă această continuitate artistică (până și contestatară) ar putea fi o dovadă de uniformitate, de încadrare, Bogza alege să o anuleze tocmai printr-o atitudine uniformizată, manifestată nu printr-o timidă docilitate. Rebelul, nonconformistul se revoltă într-o așa manieră încât își anulează propriul statut anarhist și devine partizan al ordinii politice. Ce sfidare poate fi mai mare decât crearea de asociere a propriului nume, care este Geo Bogza, cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”?

De-a lungul drumului de metamorfozări ale lui Bogza, Paul Cernat identifică cel puțin cinci etape ale scrisului acestuia, atât de diferite între ele, încât deslușesc „cinci poeți cu numele de Bogza” (Cernat, 2010: 33). În continuare voi ilustra prin câte un poem aceste „schimbări la față” (Cernat, 2010: 33), cu scopul de a evidenția o imagine mai completă a parcursului său poetic.

1. Contestatarul

Poemul Invectivă, anticipat „relativ cuminte” (Cristea-Enache, 2011) (aș accentua „relativ”) de Jurnal de sex, este volumul manifest al avangardismului suprarealist, din cauza căruia Bogza a fost închis – semn că intenția sa contestatară, de anulare a ordinii existente a fost realizată cu un succes răsunător.

„Furia și vehemența scandaloasă” (Cernat, 2010: 32) le voi ilustra cu ajutorul poemului Prefață la un roman de dragoste, care în ediția folosită (2010) deschide volumul. Textul prefațează, într-adevăr, restul poemelor, ilustrându-le caracterul deșănțat; acestea, împreună cu prefața lor, nu formează, însă, un roman de dragoste (nici din punctul de vedere al procedeelor literare folosite, nici din punct de vedere tematic). Poemul Invectivă este despre limbajul poetic, despre statutul literaturii, a cărei corporalitate devine aproape feminină – subiectul tratat nu este ea însăși (femeia-literatură), ci raportul în care este implicată, cuvântul care o semnifică.

Poziția avangardistă a lui Bogza, formalizată în interiorul literaturii sale, vizează revolta față de convențiile sociale și literare, deopotrivă. Orizontul de așteptare creat de titlu, Prefață la un roman de dragoste, într-un context standardizat al receptării și scrierii de literatură, este confirmat până la jumătatea poemului, unde versurile „Și tu ești prada pe care de mult am așteptat-o să-mi/ cadă în gheare” creează o contrapondere semantică semnificativă – pregătite de câteva sugestii moderate („n-am să mă dau în laturi de la nicio ticăloșie”, „gânduri infernale se dezlănțuie în mine”), ele deschid, de fapt, posibilitatea de realizare a finalului („vor curge în tine odată/ cu prima ejaculare”), construit fluctuant („complice de crime”, „îmi privesc sexul”, „sălbatic în erecție”). Această dozare inconsecventă, finalizată printr-o secvență de tip șoc, urmărește tocmai efectul puternic pe care punerea în contrast cu așteptările create prin raportare la aspecte extraliterare îl creează.

Textul începe cu o secvență poetică familiară tematicii anunțate de titlu – sunt ilustrate într-o manieră convențională instanțele implicate într-un context romantic, profilat de motivul predestinării: „Tu mi-ai fost scrisă mie”. Faptul că dragostea nu se încadrează nicidecum în registrul trubaduresc însă este devoalat treptat, cu grija celui care, grăbindu-se, ar putea strica tot (aici poezia) – „adevăratului eu, puternic – și fără niciun pic de milă”. Este conturată imaginea unui „îndrăgostit” atipic: dragostea nu reprezintă pentru el sursa nefericirii, a neîmplinirii; în relația cu celălalt, sinele este dominant, dezvoltând chiar complexe sadice. Terțina este construită prin apel la antiteză: se face distincția între sinele „adevărat” – cel „puternic” și, așadar, sinele deprimat care, prin contrast, este cel fals (așadar un construct social).

Substanța tare a titlului planează în jurul următoarelor versuri, al căror limbaj insuficient de opac, de tranzitiv permite încă existența unor presupoziții care să demonstreze coeziunea textului, construită prin relațiile ideaționale la care receptorul se așteaptă când, pe baza experiențelor proprii, umple de semnificație semnificantul. Bogza se folosește conștient de aceste așteptări, inserând cuvinte-cârlig („privesc trupul său fraged”, „furtună de gânduri infernale se deslănțuie”, „ființa ta plăpândă”) care să amăgească cititorul, să-l antreneze într-un joc ale cărui reguli îi par familiare (epitete, metafore care sugerează înțelesuri mai adânci), dar care îi sunt, de fapt, complet necunoscute.

Cea de a doua jumătate a poemului dezvăluie despre ce fel de roman de „dragoste” este vorba: „ca pe un complice de crime îmi privesc sexul/ sălbatic în erecție”. Pentru că se revine la limbajul figurat („pulpele tale suave”, „urme/ de nedescris”), deși sensul violent din spatele aparenței este cunoscut, cititorul este cu atât mai umilit. Astfel, nu doar prin potențarea sexualității brute ca demascare a ipocriziei pudibonde se creează efectul deconvenționalizării, ci și prin sfidarea unei relații de flatare cu orice preț a cititorului.

Ultimele versuri sunt și cele care creează efectul cel mai puternic, datorită opoziției, construite, de această dată, din doi poli ai extremelor adânci: „mi-au copt în suflet”, respectiv „vor curge în tine odată/ cu prima ejaculare”. Această violentare a limbajului, folosit ca mijloc de a șoca, oferă și verdictul jocului în care cititorul a fost antrenat – desigur că nu el poate ieși câștigător, de vreme ce acest final produce (și continuă să producă) reacții de uimire, de contrariere.

Episodul poetic al lui Bogza pe care acest poem îl exemplifică a fost anunțat, după cum aminteam, de Jurnal de sex, unde obsesia puroiului („Mi-a copt sufletul în puroi albicios” – Coborâri, „noaptea mi le scurge puroi peste pieptul cald” – Unduiri), îmbinată cu cea a sexualității membrelor inferioare și a sânilor (cel puțin zece recurențe ale termenului în cadrul volumului; de pildă, „țâțele-ți râd și zboară în stoluri” – Neajungeri) este, într-o primă variantă, construită prin sugestii ori alăturată unor imagini ornamentale, abstractizante, metaforice sau comparațiilor, care temperează printr-un minimum referențial stranietatea formulei poetice: „îmi latră inima flămândă ca un câine/ spre groapa țâțelor și caldul ei culcuș” (Lunecări), ori „printre țâțe scurs capul șarpelui hrănit cu vise” (Râniri) ș.a.

Despre amprenta argheziană din poezia lui Bogza, în ciuda atitudinii sale critice în epocă, s-a mai scris, astfel încât nu aș insista pe evidențierea aspectelor specifice esteticii urâtului. Cu toate acestea, ea trebuie cel puțin menționată ca unul dintre puținele elemente care construiesc o punte de legătură între volumele „brutale” (Jurnal de sex: „hoitul lui greoi/ l-aș grămădi cu picioarele blestemând” în Umbriri, Poemul Invectivă) și cele mai „potolite” ale lui Bogza (ca, de pildă, Urmuz: „din cer curgeau hoiturile păsărilor sufocate” în Tăcerea dezlănțuită).

2. Perifericul Bogza și încă ceva

Cam în aceeași perioadă în care scrie Jurnal de sex și Poemul Invectivă, Bogza construiește în Urmuz (1927) o altă dimensiune a ilicitului – cea stradală, a comportamentului social, nu neapărat intim, dictat de zonele marginale ale orașelor: „Reporterul explorează acum medii sociale periferice, sărace și/ sau declasate, închisori de drept comun sau politice [o altă sonoritate argheziană], gropi de gunoi în măruntaiele cărora trăiesc oameni și se face negoț cu deșeuri, lumea celui mai sărac proletariat industrial, a minerilor, petroliștilor și tăbăcarilor, lumea cerșetorilor și a hingherilor” (Cernat, 2010: 32).

Aceste coordonate ale suburbanului se regăsesc în volumul Urmuz, pe care îl voi ilustra raportându-mă la poemul Tăcerea dezlănțuită, în care periferia („pe străzi câinii le înșfăcau lacom de prin/ șanțuri”, „înspăimântați polițiștii izbeau în tobe”, „femeile se azvârleau de la etaj în gol”, „prin găuri trenurile se ciocneau” etc.) este, vom vedea, dublu „periferică”.

Acest haos din mahalaua folosită drept context, de natură și dimensiuni onirice, nu își găsește cauza într-un eveniment verosimil. De această dată, reportajul, în mod paradoxal, înregistrează cu exactitatea rece care îi este specifică un scenariu posibil, nu real, generat de mintea poetului („Acum își împlinea poetul visul lui de tăcere universală […]/ iar a doua zi orașul se zvârcolea ca pompeiul sub lavă”). Asocierea cotidianului, a banalului cu viziuni metatextuale face din Geo Bogza un punct de referință pentru optzeciști și pentru generațiile următoare de poeți, care resimt în poezia lui propriile preocupări și interesul față de literatura americană: „Pentru tinerii poeți ai anilor ‘80, dar mai ales ai anilor ’90 și 2000, descoperirea poeziei avangardistului Geo Bogza a însemnat foarte mult […], cotidianismul amintind de poezia americană modernă” (Cernat, 2010: 31).

Alături de motivul leșului, mecanismele oximoronului amintesc de poetica baudelairiană, anunțată, desigur, din titlu: tăcerii, absență a sunetului, care ilustrează pasivitate, neîntâmplare, inexistență, îi este asociată un calificativ al preaplinului, al existenței abundente – „dezlănțuită”. Bogza construiește aici o imagine colosală, a nimicului care prisosește, care se revarsă (și pe care o mai întâlnim, cu un an înainte, în Nocturna lui Bacovia: „Greierul zimțează noaptea, cu nimic”). Această suprapunere coerentă a contrastelor încadrează poemul asemenea unei rame, ajunse mai importante decât tabloul (peisajul de mahala) – „Acum își împlinea poetul visul lui de tăcere universală/ […]/ tăcerea se întindea halucinantă nemiloasă pedepsitoare cum/ o visase poetul”.

În Tăcerea dezlănțuită, Bogza inversează relația obișnuită de tip cauză-efect, căci nu realitatea influențează poezia: „poetul […]/ strânsese în dinți virtutea peșterilor mute […]/ iar a doua zi orașul se zvârcolea ca pompeiul sub lavă”. De obicei, atunci când pentru scriitor realitatea tace, poezia suferă o implozie. Bogza, în schimb, transformă poemul într-o alternativă a acestui eveniment: când poetul tace, niciun efort de restabilire a coordonatelor normalului nu are efect („niciun sunet n-a mai putut fi stors din materie”), iar lumea se desființează – „nimeni nu mai găsea scăpare/ nicăieri”. Datorită forței de reprezentare a unei lumi desfășurându-se pe coordonate străine realității, Bogza ajunge, cred eu, la performanța pe care nu multe dintre poemele lui o vor împărtăși.

3. Suavul îndrăgostit

Următorii 10 ani îl fac pe Bogza să se scufunde într-o materie poetică și reală cu mult mai familiară și, deci, cu mult mai străină de acum îndepărtatele Urmuz, Jurnal de sex și, în special, Poemul Invectivă: Ioana Maria.

Despre titlu, de data aceasta, nu se pot spune prea multe – poate numai că abia aici întâlnim „adevărata” prefață la romanul de dragoste (cea care nu se autoidentifică și care despre dragoste vorbește). Trivializarea iubirii romantice, expunerea organicității ei felurite, în sensuri dintre cele mai maladive, este înlocuită de obișnuita, ba, mai mult decât atât, banala evocare a iubitei, într-o tonalitate care amintește de lirica lui Bolintineanu din Florile Bosforului: „Ioana Maria ești cea mai frumoasă floare din lume” (în Ioana Maria e o corabie de demult). Acest declin al forței poetice îl mai întâlnim, poate, la Coșovei, fără ca discordanța să fie atât de frapantă (iată în continuare elementul șocant pentru care Bogza este cunoscut, de această dată, însă, complet metamorfozat) – de la ludicul, ironicul 1, 2, 3 sau… la „Cerul e albastru./ Te iubesc!” (Ascultând un disc vechi). De o sonoritate similară sunt versurile lui Bogza „Ioana Maria,/ și floarea pe care o țineai în mână/ era roșie”.

Volumul mai păstrează încă ceva din directețea vechilor poeme-reportaj, însă nudul lexico-semantic, neînsoțit de artificiile izbitor de stridente care îi erau caracteristice lui Bogza, bagatelizează poezia: acum este „cumințit sau poate doar maturizat, rememorând cu delicatețe nostalgică o iubire apusă sau numai imaginată ori trecându-și în revistă, recapitulativ, furia vizionară a primei tinereți” (Cernat, 2010: 33). Cred, însă, că nu expozeul gingaș, duios este de vină pentru dezgolirea poeziei (din punct de vedere valoric, de această dată) – formula nu mai este poetică, rămâne numai reportajul: „Tu ai iubit mările sudului pe care corăbii/ merg zile întregi la întâmplare/ și porturile unde se întorc seara pescuitorii de coralii/ tu le-ai iubit de asemeni”. Acestor versuri și întregului volum, de altfel, le lipsește același lucru: o miză.

4. Înregimentatul intermediar

Decăderea poeziei lui Bogza nu s-a sfârșit la pierderea mizei, ci la redirecționarea ei politică. Scriitorul migrează, „după abandonarea angajamentelor proletcultiste” (Cernat, 2010: 33), dinspre polul pragmatic spre cel ontologic, folosindu-se de strategii intermediare de scriere, însă problema cu aceste tactici schimbătoare, afirmă Dan Lungu în Construcția identității într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor, este că registrele substituite îndelung ajung să se suprapună. Renunțarea la dezideratele estetice și deprinderea unui stil de scriere angajată au consecințe în plan artistic chiar și după ce se încearcă îndepărtarea de elogiul politic.

Pe lângă aceste reflexe, în volumul Statui în lună se observă cealaltă „față” a poetului angajat: o alură „meditativă”, „bombastică” și „sentențioasă” (Cernat, 2010: 33). Poemul Rugămintea unui dac se subordonează dispozițiilor comuniste, conținând, în același timp, și reversul angajării: caracterul parabolic. În ipostaza „strămoșului său”, poetul cere să fie dat mai degrabă cailor decât oficialității care, cu toate acestea, a „salvat Capitoliul”.

Geo Bogza, așadar, nu este numai avangardistul ajuns la închisoare pentru „atentat la bunele moravuri”, ci și reprezentantul conduitei oficiale; și criticul ei; și suavul îndrăgostit și perifericul mizer și încă ceva. Vârstele poeziei lui reprezintă un caz intrigant de (auto)polifonie: ele amintesc de limitările discursului teoretic care se străduiește să realizeze încadrări literare și care, urmărindu-și scopul, ajunge să piardă din vedere tocmai nuanțele care îi fac pe scriitori inegali – și, prin urmare, interesanți.

Bibliografie

Ediție folosită

Bogza, Geo (2010). Poemul invectivă și alte poeme. Prefață de Paul Cernat. București: Litera Internațional.

Bibliografie critică

Cernat, Paul (2010). „Tinerețea unui poet de avangardă”, prefață la Poemul invectivă și alte poeme. București: Litera Internațional. pp. 29-43.

Cristea-Enache, Daniel (2011). „Tînărul Geo Bogza (II)”, Observator cultural, nr. 571 (https://www.observatorcultural.ro/articol/tinarul-geo-bogza-ii/).

Lungu, Dan (2003). Construcția identității într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”.