Poezie liberă

O carte surprinzătoare este Marea păcăleală de Nora Iuga, dacă facem abstracție de faptul că autoarea a publicat acum o vreme câteva poeme din volum în „România literară” și ne-am putut face o idee asupra schimbării de ton și de structură lirică. Scriitoarea a fost dintotdeauna atrasă de încălcarea regulilor, resimțite ca fiind prea rigide și constrângătoare, și de transgresarea genurilor literare, nu îndeajuns de cuprinzătoare pentru ca libertatea imaginativă și asociativă să se poată manifesta într-unul anume. Dacă în proza Norei Iuga apar „reprize” poematice în intrigă și „distorsionări” autoficționale, în poezie autoarea a făcut frecvent proză, dar nu ca Monsieur Jourdain al lui Molière, fără să știe, ci prin aplicarea consecventă a unui program estetic în care îndrăznelile avangardiste nu sunt niciodată destule. Într-un studiu dedicat întregii creații poetice a Norei Iuga ar putea fi urmărit modul atent și meticulos în care autoarea își construiește personajele lirice, pe spații evident mai mici decât în romane; sau cum face dintr-un poem o fotografie de epocă ori de epoci succedate, cu succesiunea lor prinsă într-o strofă; sau cum infuzează realismul și „prozaismul” epic în delicatul construct liric. Aici, în Marea păcăleală, Nora Iuga va face încă un pas către o poezie liberă de condiționările genului, explorând la vedere propriul know-how artistic și având curajul de a propune versuri complet „deșucheate”.

Nu în sens de obscenitate, de poezie licențioasă, semi-pornografică, precum la Brumaru în Infernala Comedie, ci în acela al desolemnizării și destructurării poeziei, al reducerii ei la artefactele din care e compusă, și nu la o viziune totalizantă și structurantă a poetului inspirat. Nora Iuga pornește de la câte un la vers „clasic” și construiește în jurul lui un text nou, lipsit de organicitatea textului vechi. Versul preluat nu va fi continuat întotdeauna de altele à la manière de, ca la Nichita Stănescu în volumul În dulcele stil clasic. Versul sau versurile care se citează intră într-o compoziție nouă și impredictibilă, cu glisări de discurs, alunecări de planuri, terenuri „mișcătoare” pe care se așează imagini absurdiste, fără sens, dar cu semnificație poetică. Rezultatul e un text cel mai adesea redus ca întindere (sunt însă și câteva poeme mai lungi în carte), la care cititorul „patinează” pe suprafața accidentată a versurilor, încercând să aproximeze o semnificație de ansamblu, precum și conceptul artistic. Însă așa cum un tablou non-figurativ din epoca de aur a Avangardelor plastice nu poate fi apreciat fără o experiență consistentă, anterioară, de documentare, la fel textele din Marea păcăleală vor fi greu inteligibile pentru lectorul neprevenit.

Dar să vedem unul, pentru a nu-l lăsa pe cititor „în orb” față de poemele însele. Al treilea text din secțiunea anabasis se prezintă așa: „bate la ușă/ cine-i?/ păpușa alice/ ai ieșit din mare/ ai căzut din cer/ în halatul mamifer/ cine-i acolo?/ mamă bună mamă mică/ ți s-a urât în mormânt/ nu chiar el m-a trimis/ să-ți spăl geamurile de pământ/ eu le-aș face lună/ da mă vede soarele/ și mi-e c-o să-mi arză/ nasul și picioarele/ că e invidios/ cum e osu pă carne/ cum e carnea pă os”. Tensiunea insuportabilă din Duhovnicească a lui Arghezi, poemul „clasic” de la care pornește aici Nora Iuga, s-a pierdut prin transplantarea unor imagini și a unor secvențe textuale („Mamă bună, mamă mică!” era exclamația memorabilă din poemul originar), fiindcă acumularea imagistică e de alt tip, la cei doi poeți. La autorul Cuvintelor potrivite, versurile par concrescute unele din altele, exprimând o aceeași viziune și lăsându-se modelate de ea: „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva./ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umblă fără lumină,/ Fără lună, fără lumânare/ Şi s-a lovit de plopii din grădină?/ Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde?/ Tu eşti, mamă? Mi-e frică,/ Mamă bună, mamă mică!/ Ţi s-a urât în pământ.”. Monologul acesta este halucinant, dar perfect susținut de angoasa celui care îl ține. La Nora Iuga, după cum am putut vedea, există turnuri comice chiar de la începutul textului: „bate la ușă/ cine-i?/ păpușa alice”. Poeta face rime absurdiste și semnalează deja că dramaticul și tragicul din poemul arghezian primesc o componentă ludică, aceasta relativizând absolutul din Duhovnicească. Tensiunea originară este mult estompată prin aceste jocuri de limbaj și de rimă: „ai ieșit din mare/ ai căzut din cer/ în halatul mamifer”. Ajungem la preluarea directă. Versurile „Mamă bună, mamă mică!/ Ţi s-a urât în pământ.” de la Arghezi devin la Nora Iuga „mamă bună mamă mică/ ți s-a urât în mormânt”. În originalul arghezian, semnul exclamării era nu numai dramatic, ci și imperativ. În remake-ul din Marea păcăleală, el dispare, poezia nouă nemaifiind atât dramatică în fond și în structură, de un tragism conținut, cât absurdă și de o gratuitate vădită. În Duhovnicească, omul înnebunit vorbea singur până la finalul poemului, când Isus, în sfârșit, îi răspundea cu „limba aspră ca de cenușă”. În poemul Norei Iuga, mama „bună” și „mică” va răspunde imediat, cu o promptitudine și o volubilitate de personaj din literatura absurdului. Tensiunea se vede pur și simplu risipită prin reconstrucția dialogală a scenei. Poemul pornind de la Arghezi este deci, paradoxal, complet liber de tragismul arghezian din Duhovnicească. Mama ieșită din mormânt și venită să bată la ușă dă detalii ca un agent de asigurări atunci când i se cer, cu grotescul plastic al unor poeme amintind mai degrabă de Cristian Popescu sau Ion Mureșan decât de Arghezi: „nu chiar el m-a trimis/ să-ți spăl geamurile de pământ”. Până aici, în pofida rimei ludice de la începutul poemului, suntem încă în terenul dramatic. Mama venită din mormânt pentru a intra live în text e o apariție șocantă, și nici imaginea spălării geamurilor de pământ nu este – încă – una de natură comică. Un rest de organicism menține poemul Norei Iuga în orbita tragismului arghezian. Dar poeta nu se mulțumește cu atât și secționează ultimele legături cu textul-sursă, scoțând versurile următoare din climatul insuportabil creat de Arghezi în Duhovniceaască. Mama ieșită din mormânt și locvace în prezentul poemului continuă să vorbească… precum în stilul lui Topîrceanu: „eu le-aș face lună/ da mă vede soarele/ și mi-e c-o să-mi arză/ nasul și picioarele”. În fine, după aceste versuri care îi alătură pe Arghezi din Duhovnicească și Topîrceanu din Primăvară, glisarea registrului dramatic și substituirea lui cu unul comic au devenit evidente. La final, Nora Iuga va face un ultim semn cu ochiul lectorului cultivat, jucându-se cu utilizarea muntenească a prepoziției pe: „că e invidios/ cum e osu pă carne/ cum e carnea pă os”. Într-un poem nu de mare întindere, autoarea a făcut, ca să zic așa, de toate.

Asemenea analize se pot face pe destule texte din Marea păcăleală, recunoscând sursele, vocile lirice anterioare și tipurile de discurs. Relevant e faptul că Nora Iuga nu se repetă de la un poem la altul și nu face o aceeași demonstrație de mai multe ori: lucru care l-ar fi plictisit până la urmă pe lectorul atent. Inventivitatea poetei pare inepuizabilă, iar capacitatea ei de a „zgâlțâi” formulele consacrate, neobișnuită. Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi, după cum am văzut, M.R. Paraschivescu, Brumaru, iarăși Eminescu, cel din Luceafărul, alte și alte „glasuri” poetice au fost ascultate de o artistă cu auzul fin; și privirea pătrunzătoare. Marea păcăleală este un volum absolut remarcabil, fără o notă falsă în asemenea experimente poetice, riscante.

Nora Iuga își face loc peste tot, în tablouri de poezie românească mai veche sau mai nouă, zâmbind nevinovat din imagine ca o fetiță prinsă asupra faptului.

–

Nora Iuga, Marea păcăleală, Casa de pariuri literare, București, 2021, 90 pag.

(Foto autor: Cristian Pătrășconiu)