Carmen Sorescu 
Mecanismul de apărare al unui om când e afectat de un corp străin, tristețe mai ales, durere, suferință este să facă tot posibilul să alunge intrusul sau să acopere cât poate locul pentru a putea reveni la starea normală, sănătoasă, la buna funcționare. Întâmplarea face, și nu altceva, ca în unele stridii să pătrundă uneori particule de nisip sau mici paraziți iar scoica să înceapă repede să acopere cu „parte din ea” aceaste grăunțe care incomodează. Îmi dau perfect seama că așa sunt unii scriitori. Unei perle îi poate lua și 10 sau 20 de ani să ajungă la maturitate, tot în acest fel se scrie o carte. Ce este această „parte din ea”, a fost simplu de detectat, molusca secretă un fluid pentru a masca bobul de nisip sau pentru a distruge parazitul, strat după strat, pentru a preveni iritația, eroziunea, până se formează mirifica perlă, fiecare de o „culoare proprie de sidef”. Anihilarea sau reducerea la modul inofensiv e o acțiune de forță interioară. Dejucarea cere artă în ambele cazuri. Până la urmă ce este o carte, dacă nu neutralizarea a ceea ce nu ne dă pace, ne roade. Teoria mea despre scris: să scrii despre un subiect până nimeni vreodată nu mai ar putea scrie ceva mai frumos, mai original. De exemplu, analogia: perlă/carte. Și eu mă aflu chiar în acest moment în plin proces iridiscent de acoperire😊, rând după rând până epuizez sideful, asemănarea, între timp povestea se construiește aproape singură, dar totuși nu voi menține prezentul gnomic.
Personal, nu-mi plac perlele, în sensul să le port ca pe bijuterii, să le privesc și să le ating, da, dar nimic mai mult. Îmi imaginez munca de ani a acestei mici vietăți, candoarea suferinței ei, cum aș putea purta atâta chin la gât, aș fi cotă din el. Am vizitat multe muzee pe această temă, muzee ale cochiliilor, ale perlelor în sine, am văzut vase din lemn, plase, ancore, costume ale scufundătorilor, chiar mi-am cumpărat un clips de prins nările pentru lumea mea submersibilă, știu cadența melodiile care erau cântate pentru a menține ritmul corăbiei, importanța ceasului, a sforii, am văzut prin vitrine poate toate tipurile de carcase, perle, dar mai ales mi-a reținut atenția inflația celor de crescătorie, sau mai rău, a celor din plastic. La fel se întâmplă și cu cărțile, cine se mai scufundă în tenebrele minții când la suprafață trec numai femei frumoase. Pe vremuri, perlele erau semn de bogăție și putere, azi nu, cele artificiale induc în eroare. Nu mai știi cine scrie bine și cine nu. Am să rețin un singur citat, Frederico Fellini spune: Perla e autobiografia scoicii. Cred că și cartea spune același lucru despre autor, indiferent de tema abordată mâna care scrie e parte din cartilagiul care irizează foile.
Cât despre scris am observat că în prezent se scrie foarte mult cu detalii regizorale, o muncă sisifică, istovitoare, care deși se vrea a descrie amănunțit, paradoxal, lipsita de conținut devine mult mai vizibilă, nu știu ce mai scriu dramaturgii în piesele lor de teatru dacă autorii de proză folosesc aceeași tehnică pusă diferit în pagină:
X a pus mâna pe clanță a rotit cheia de două ori spre dreapta, de două ori sre stânga, s-a jucat, s-a șters pe picioare de câteva ori privind stânga-dreapta spre ușile vecinilor. Primul lucru pe care l-a făcut când a intrat a fost să aprindă becul, aflat, culmea, tot pe partea dreaptă a holului cum ai fi deschis ușa, tot acolo era agățat un tablou cu muntele Everest aceeași nuanță ca zugrăveala, aproape că se confundau. A apăsat nervos pe întrerupătorul alb, pardesiul l-a aruncat în cuierul cu cinci brațe făcut din lemn de nuc. Era destul de întuneric oricum, așa că s-a grăbit cu pași mari spre fereastra care dădea spre lacul cu pricina, unde se sinucisese Iulia doar cu trezi zile în urmă, a tras draperiile bej, lucioase, dintr-un satin foarte scump pe care ea cândva le alesese cu mare grijă, aș zice cu grija obsedaților de lux, apoi lumina a pătruns fericită ca un copil în burta mamei prin aceste pânze de păianjen atât de fine. Camera se lumina într-un fel strălucitor auriu, un auriu straniu extras parcă din ființa Iuliei.
Ei bine, detaliile tehnice mă obosesc inutil, nu mă interesează, clanța, becul, numărul pașilor, mă interesează angoasa personajului, iar chestiunile mici nu o fac, nu rețin simplitatea, firescul vieții prezentate e pleonasm cu acel cotidian din care fac parte, chiar dacă vrea să fixeze personajul în lumea palpabilă, textul meu de mai sus aproape că blamează, plictisește.
Regula perlei: Nu-i spune cititorului ce deja știe.
Perla este un compus chimic, carbonat de calciu, cum ar fi fost ca perla să fie acoperită tot cu nisip, mixtura presupune două sau mai multe substanțe. Nisip plus nisip nu rezultă perlă.
Perla nu are detalii regizorale, dar are o matrice organică care lucrează sideful într-o manieră uniformă, complexă, și se pare că încă nimeni nu știe de ce tot acest proces, nisipul sau parazitul sunt doar ipoteze acceptate, așa se întâmplă cu scriitorii, nici ei nu știu ce-i îndeamnă să acopere paginile albe. Poate că nu întâmplător în Litera stacojie, copilul născut din flori, fată fiind, se cheamă Pearl, pentru că ascunde un secret. Pearl, personaj la fel de complex dar cu “funcția ei fundamentală de simbol” mă face să cred că oricare femeie ar primi azi în dar o perlă nu se gândește la procesul de fabricare ci mai ales la gingășie și puritate.
Cum apeși clanța, unde pui pardesiul, cum e mobila, țigările care sunt pentru fumat, se știe, paginile se îmbâcsesc cu detalii regizorale extrem, dar extrem de obositoare, încărcătura cu nimicuri nu are “valoare” decât cantitativ, am înțeles că dă bine să scrii peste 250 de pagini, dar la final geanta deși e grea e goală. Scriitorul mă păcălește dându-mi indicații clare prin personaj, să deschid frigiderul, să iau o cutie cu bere. Eu una dacă mai reușesc să fur ceva din ceea ce citesc, adică să-mi amintească la rându-mi de ceva asemănător, ceea ce e un lucru bun, ceva ce poate uitasem, mi se întâmplă des să rezonez cu întâmplări, e firesc, oamenii trec prin aceleași situații la un moment dat, dar cu timpul unii ca mine, uită.
Din textul meu de mai sus scris cu italic rămân doar cu: Lumina a pătruns fericită ca un copil în burta mamei. Tot un fel de perlă 😊. Pentru că da, rămâi cu nefirescul, cu metafora, cu sideful, cu ceea ce transcende. Mi-ar fi plăcut de o sută de ori mai mult în felul următor:
X a intrat în casă obosit după o zi alarmant de aglomerată, toată ziua în el sunase trâmbițe, râsete, pahare de cristal, trecuse prin ședințe și petrecerea de sezon, ajunse acasă și tot ce dorea era să se piardă prin geamurile pe care de obicei nu le putea lua cu el, acele geamuri care făcea lumea pură, transparentă și mai ales prin care o vedea pe Iulia cum intra în apă zi de zi.
Accesoriile scenice tot mai dese din proza contemporană m-a determinat să renunț la mulți scriitori români și să mă întorc în timp. Tot felul de propoziții scurte, un fel de comenzi, care mă fac să tresar, nimic de gândit, totul servit ospătărește cu șervet alb, explicit. Dar misterul ar fi să nu înțeleg, să dau pagină după pagină, dar când mă lovesc de case frumos luminate etc nu știu de ce dar brusc prefer intrarea unui bloc anost, măcar aici ai avea ce să scrii, de la scările sparte, mucegaiul din hol, scrisorile, facturile, până suni la ușă scrii jumătate de carte 😊, și sunt mulți care-și acoperă lipsa perlei cu acest mâl. Nu-mi place să trec prin mizerii decât dacă mă curăță, iar aceste așa numite mizerii sunt rare, științific, doar 20% din stridii fac perle. Cititorul nu e un copil neștiutor care atunci când citește învață pe litere, el deja știe și nu vrea explicații alfabetice. Doar dacă ar fi o motivație estetică, dar nu e.
“Eu car moartea în spate zi de zi”, a spus el senin, ca și cum ar fi cărat cu bucurie ghiozdanul copilului. Nimeni nu s-a mirat, nimeni nu s-a ridicat în picioare să pipăie, să vadă mai bine ce face moartea acolo la el în spinare, să-l curețe pe haine. Parcă ar fi trecut pe sub schela unei clădiri în construcție și căzuse pe umeri din întâmplare var sau tencuială. A scuturat fără să vadă murdăria și a privit în ochii muncitorului care se uita și el în jos neputincios. Două priviri intersectate parcă din lumi diferite fusese trezirea la o zi banală. Prin oraș nu erau afișe și nici locuri demarcate: Pe aici cade moartea, așa cum vedem pe imobilele cu bulină roșie pe care scrie: Atenție, ocoliți zona. Moartea nu se vede nimic cu ochiul liber. Dar zidarul e mereu acolo, zi și noapte, pune bucată cu bucată vieții noastre mereu o cărămidă în plus, până nu-l mai vedem, nu-l mai distingem, e undeva sus, la etajul 10, apoi la 20, undeva în afara noastră el există și uneori ne mai face cu mâna. “Eu car moartea în spate zi de zi”, a spus el senin, în timp ce soarele apunea în urmă și păsările se duceau spre cuiburi, aveau în ciocuri insecte pentru pui, fiecare își perpetua specia, destinul.
Când vreau să citesc Mircea Cărtărescu, spun numele autorului și nu o carte anume, și veți înțelege de ce, e ca și cum îmi asum riscul intrării într-o pădure. Într-o pădure de foioase, pe care o regăsim la câmpie. De ce nu o pădure de brazi? Simplu, pădurea de brazi este în ascensiune, terenul pe care este așezată, muntele are un vârf pe care-l vezi de la poale și este gol; scrierea autorului sus-citat nu este așa, te bagă de la început în arbuști, tufișuri, alei peste alei, te duce și te întoarce, multe frunze, crengi pe jos care trosnesc, totul e plat, cap-coadă, nu vezi vârful, căci pot fi mai multe sau niciunul. Nimic nu culminează pentru că e în apogeu de la început. Fiecare frază poate fi început sau sfârșit de roman, când crezi că te apropii de un luminiș, zbang altul, mai mult un labirint, ceva încurcat, figuri de stil, analogii, tot felul de flori, plante, mirosuri, pădurea cu intestinele pe afară. Așa e scrisul lui, un cadavru deschis. Iar cititorul – un tehnician mediocru care nu doar că nu știe de unde să înceapă să taie, îi e frică. Pe aici roiesc animale turbate de care trebuie să te ferești, dacă te mușcă cunoști agonia autorului, ca printr-o transfuzie metaforică el reușește din prima să bage în cititor acul otrăvitor al amintirilor și al nostalgiilor de tot felul. Mai mult de atât, sunt capcane, fraze concepute diafan, îmbrăcate în danteluri frumoase de satin alb așa cum au zânele, dar care la final prin mesajul lor, se transformă în blestem. Niciodată nu știi unde te duce ideea, și parcă vrea ceva de la tine, te face să aștepți, să aștepți, nu dezvăluie din prima, dimpotrivă inhibă.
Ei, cum ai trecut de Solenoid? Mă întrebase un amic, ca și când aș fi avut de trecut peste pierderea unui om drag sau printr-un un râu învolburat, iar la final, după ce hainele se vor fi uscat să respir ușurată și să-mi văd viața mai plină. Nu acel număr de pagini m-a speriat ci scârba. Am trecut cu greu de primele 30 de pagini, cumva mlaștina era plină de lipitori, și la fel ca atunci când eram mică făceam pauze să mă curăț de ele, așa și acum, făceam pauze să-mi revin din infecția prin care treceam pagină după pagină, cum spuneam pădurea de foioase are râuri, mlaștini. E drept, mi-am zis, ăsta e rostul literaturii să creeze emoție, nu contează că e scârbă sau extaz, contează să-ți amintești mereu. Ei bine, faza cu sfoara din buric, găsită după de 20 de ani, uitată de asistente la naștere e memorabilă…
Spun de la început, nu-mi place Mircea Cărtărescu, cum să-mi placă să merg singură prin păduri întunecoase, cum să-mi placă unul care-mi pune cuțitul în mână să tai în carne vie și care din fundal strigă totuși la mine, cu milă, cu milă, dar cu toate astea atrage într-un fel nefiresc. Am să dau un aviz cititorilor, pregătiți-vă, luați cu voi, apă, lanterne, mâncare, eventual un cort, cine știe care pe unde apucă și se rătăcește, dar cel mai bine citiți între voi, dați-vă telefoane, întrebați cum o mai duce unul altul, pe la ce pagina mai este. Vă spun din experiență, citeam cu soră-mea împreună Aripa Stângă, era ca și cum vedem împreună un film sau voiam să ajungem amândouă la cota 2000 Sinaia, dar fiecare pe traseul ei. Spre deosebire de ea, care e o cititoare de cursă lungă, citește în parcuri, în metrou, în tren, la plajă, cu o memorie formidabilă reține citate, eu sunt exact pe dos, citesc numai acasă, în liniște, foarte încet și eventual cu o foaie și creion lângă mine, sunt pagini pe care lâncezesc foarte mult. Într-o zi m-a sunat: -Pe unde ești?/ -Pe la osuar./ -Abia pe acolo??? Hai lasă că mai vorbim zilele astea, dar ce tot faci că se citește ușor?/ Pierd timpul, nu știu, asta e tragedia./ -Tu citești la fel cum iubești./ -Haha/-Toți ăștia ai tăi au scris câte 2, 3 cărți de pe urma ta/. Da, cel mai bine îmi iese rolul de parazit/- Haha.
Mai degrabă perla e și ea o cicatrice. Țesutul conjunctiv care se strânge pentru a acoperi rana se poate manifesta sub mai multe forme, oamenii strânși în ei înșiși, cocoșați asupra unei foii cât de curând vor da naștere.
