Lentoarea acelui timp

Odilia Roșianu: Spuneați în finalul precedentului răspuns că nimic din ceea ce este scris de dumneavoastră nu-i mai entuziasmează pe cei mai tineri, că aveți senzația că ați rămas în altă lume. Îmi permit să vă dau un singur exemplu (relativ recent) care vă contrazice afirmațiile. Se-ntâmpla la lansarea de la fosta librărie Bastilia, a romanului „Harald și luna verde” unde Daniel Cristea-Enache spunea (redau din memorie, aproximativ) că nu credea că va mai putea fi surprins de scrierile Norei Iuga, dar că vă reinventați, parcă, în fiecare carte apărută. A accentuat atunci, chiar, această idee, afirmând că, la terminarea lecturii romanului, a fost impresionat de cât de nou, de proaspăt, de modern este romanul proaspăt apărut. Deci nu este chiar așa de „neînțeles” scrisul dumneavoastră pentru generațiile următoare, dintr-o lume atât de diferită…

Nora Iuga: Da, e-adevărat, țin minte asta. Și el și Bianca au susținut asta. Eu am rămas cu gura căscată la o singură afirmație făcută atunci de Daniel – când am auzit că spune că, pe undeva, simte o apropiere de Tolstoi. Și asta m-a amuzat teribil. Eu nu puteam să-mi imaginez că în „Harald și luna verde” se poate simți o apropiere de Tolstoi. Efectul afirmației lui a fost mărit de aprobarea Biancăi – „Da, da, ai dreptate! Și eu simt la fel.” A fost foarte ciudat. Probabil că dimensiunile profunde și puternice și stabile ale unei creații nu cunosc diferențele de care-ți spuneam, legate de vârstă, de limbaj și celelalte. La anumiți oameni, se produc întâlniri de idei și sentimente care rămân eterne, probabil.

Însă, în general, contează moda. Moda timpului. Ceea ce este pe val. Acolo, într-adevăr, este o altă limbă.

De exemplu, acum un tânăr organizează un festival mai amplu, are un proiect și a chemat vreo 10 prozatori, inclusiv străini, ca să citim niște fragmente. Ideea pe care și-o propusese era ca fiecare să vină cu o proză inedită despre un oraș, o stradă, o țară. Ne-am întâlnit cu toții pentru o mică discuție și mi-am dat seama că eram singura dintre ei care abordasem altfel subiectul.

Eu scriu despre o stradă. Și despre tot ceea ce se-ntâmplă pe acea stradă foarte cunoscută din București în perioada copilăriei mele, a bunicilor mei, înainte de război. Tu-ți dai seama? Iar ceilalți, toți, vorbeau de trepidație, de accelerație, de nebunie, de tot ceea ce se-ntâmplă azi, de ciocnirile și contradicțiile acestei lumi. Și atunci m-am gândit că vorbim o altă limbă. Pentru că eu scriam despre lentoare, despre faldul acelui timp, despre senzualitate și comoditate, despre dormitul după-masă, paharele cu șerbet și lingurițele de argint, despre motan și despre lada din curte pe care-o puneam la poartă pentru ca să ne lase blocul de gheață acolo și să facem răcitorul unde-și ținea bunicul vinul. Cu totul și cu totul altă lume! Îmi spuneam „Măi, fată! Dar pe cine, Doamne iartă-mă, o să intereseze un București fantomă, care nu mai există de mult?”

Odilia Roșianu: Scriați despre farmecul timpului, despre bucuria de a savura calmul. Poate ar trebui, chiar, să intereseze asta.

Nora Iuga: Da, dar eu acum îmi dau seama de farmecul acelui timp. Atunci nu-mi dădeam seama, era ceva permanent, era viața în sine. Din cauza asta, eu nu mai înțeleg de ce tineretul nostru e atât de nemulțumit, de disperat, vede totul atât de negru și de urât. Chestia asta se-ntâmplă de la Revoluție încoace. Pentru că înainte, culmea, trăind toți la fel de prost și neavând nicio perspectivă niciunul dintre noi, ne înțelegeam perfect și ne bucuram de viață. Nimeni nu făcea politică pentru că n-aveai ce politică să faci, era una singură… Eram, într-un fel, mult mai echilibrați. Dar mă uit la tineri… Eu sunt la fel de echilibrată și acum pentru că m-am izolat complet. N-am crezut niciodată că dintr-un om atât de extrovertit cum eram eu, permanent în societate, o să ajung acum să mă simt cel mai bine numai cu mine.

Imagine de pe bucurestiivechisinoi.ro