Carmen Sorescu Nu am nicio amintire frumoasă sau urâtă sau mai ales revelatoare despre corpul meu, multă vreme mai mult un obiect umblător. Și ce minunat e să faci parte din lumea obiectelor care se pot uneori și prelucra spre întrebuințare decât să faci parte din lumea organismelor vii care cresc, mănâncă, se mănâncă și intră în putrefacție. Până pe la vârsta de14 ani așa am fost, un fel de obiect adiacent mamei, o a treia mână a ei, un fel resort care se ducea până unde i se dădeau indicații și se întorcea, un robot. După care în clasa a IX-a am văzut o franzelă în mâna unui coleg din care înfuleca cu grabă de frică să nu intre profesoara în clasă și să nu-l surprindă, atunci am avut prima oară senzația de foame. Corpul meu dădea semne că e singur și viu, trebuia să se descurce. Colegul acesta era cel mai înalt din clasă, iar cu el se duceau la un magazin aflat în afara clădirii școlii, la câteva străzi depărtare, încă 3,4 băieți și cumpărau mai ales franzele pentru acei colegi care doreau și ei. După un timp ceilalți obosiseră, el făcea un pas cât alții 3 și rămăsese singurul care în pauza de 10 minute până la următoarea oră fugea din școală la chioșcul de pâine, la fel ca în Maze Runner, cineva mai mult se autoselectase pentru treaba asta. Despre el îmi amintesc zâmbetul permanent pe care-l afișa indiferent de situație, fericirea cu care împărțea pâine și cornuri colegilor, le scotea de sub haină, de prin buzunare, le aducea ascunse pentru că niciun elev nu avea voie să părăsească școala, dar el o făcea, nu știu dacă risca pentru el sau pentru cei aproape 20 de colegi pe care-i hrănea. Era un Isus al nostru care potolea foamea. Corpul lui obosit dar mulțumit în același timp se așeza în bancă și abia mai putea spune prezent, era și cel mai deștept, mai șoptea și altora. Revelația corpului uman atunci am avut-o, îmi era greu de înțeles cum apuca în doar 10 minute să ajungă, să stea la coadă, că cumpere și să e întoarcă în timp util, să mai zâmbească, să mai fie fericit, să-i mai ajute și pe alții, și mai mult de atât, într-o zi când pantofii noi îmi făcuseră o rană și abia mergeam, el a venit din spate, aproape mi-a smuls ghiozdanul și mi l-a dus până acasă. Când l-am văzut ultima dată avea 30 de ani, părul îi căzuse, chelise într-un fel de nerecunoscut, era de mână cu copilul lui, un băiat în vârstă de 6, 7 ani care se născuse cu un handicap locomotor.
*
Corpul uman e făcut din ziare, ziarele acelea cu care se împachetau cândva parizerul și pâinea. După întrebuințarea vieții, se aruncă fără cel mai mic regret, prin așa-numitele morminte.
*
Acum sunt pe rândul 5 în fața unei scene, cortina de catifea, roșie este foarte luminată de două reflectoare imense, atât de luminate încât particulele de praf se văd jucând înaintea actorilor, fiecare reflector este așezat în câte un colț, în centru nimeni, doar crăpătura care desparte materialul în două bucăți și care la un moment dat se va da în părți sau se va ridica, oricum va dispărea. Cortina ca un corp, și el desparte publicul de sine. Corpul este această cortină, roșu intens, strălucitor, și mai ales de catifea, în fața căruia ne jucăm viața, replicile, întâlnirile, gesturile, acțiunile, în culise stăm pe scaun, ne odihnim, dormim, citim, ne înșurubăm cât mai bine în carapace, ne facem nevăzuți și ne pregătim, culmea, mesaje, riposte, dubluri, imitații pentru ce vom spune a doua zi. Care e viața și care e moartea? Pe cine mințim? Pe cine îngropăm?
*
Și iar folosesc, pluralul, mi s-a reproșat, că trebuie să scriu la persoana I, singular, asta am încercat în mai toate textele, să iau asupra mea orice peripeție, orice escaladare, orice efracție, fiecare noi să-l fac eu, să-l port pe umeri, numai că uneori intru printre scaune fără să vreau, car cu mine lumea, spectatorii și iarăși vorbesc și în numele lor. Îmi pare rău am o vârstă când nu-mi mai pot delimita corpul, mă topesc din ce în ce mai mult până la neobservare. Noi nu e un simulacru, nici caricatură, nici idol, noi e un fel de eu care a pătruns prin casele altor oameni și a fost primit, servit, îmi e greu să nu vorbesc și despre ei, e ca și cum nu i-aș respecta.
*
Corpul mereu ca o armă, de pază! De pază cui, dacă nu sufletului!
*
Poți minți orice om, poți face rău prin orice mijloace, cuvinte, fapte, lovituri fizice, metaforice, mintea spre deosebire de corp uită, se lasă sedusă, creierul nu vrea să stocheze durerea, se delimitează și încearcă să o acopere cu diverse tertipuri ieftine sau încearcă să o arunce, dar carnea funcționează altfel, memoria ei e diferită, ea nu bagă sub preș, nu uită. Corpul uman nu uită. Răul făcut e ca un timbru sec în carne, cel mai simplu e să nu scormonești pământul cu unghiile. Te vei murdări.
*
Fiecare om are în jurul lui un alt univers, în jurul soarelui știm cu toții câte planete sunt și cum se numesc, știm cu exactitate fiecare ce temperatură are și ce atmosferă, dacă mi-aș imagina fiecare om ca fiind un soare, ce rude, vecini, prieteni orbitează în jurul lui, îmi e clar că suntem foarte diferiți și interacționăm cu oameni variați. Eu una nu pot degaja aceeași căldură așa cum face soarele, unii sunt mai apropiați, alții mai îndepărtați, precum planele în sistemul nostru solar, nu pot pretinde la de la Neptun ceea ce pretind de la Marte. Întotdeauna cucerești ce e mai simplu. Cine-și bate capul să aibă tehnologie pentru Neptun când Marte e la două străzi.
*
Cum faci să-l aduci mai aproape pe Neptun, cum faci să-l încălzești? Cum se aduc două corpuri, nu neapărat cerești, unul lângă altul, de obicei în cosmos dacă se ating urmează o explozie. Iar la acest timp de reacții virulente care ating fulminația prin mii de culori ne uităm la fotografiile oferite de NASA. Cum ar fi să puteam vedea și interacțiunea dintre doi oameni, ce fel de compoziție spectrală am vedea!?
*
Dar mai ales: Vai de acel corp care nu mai știe să se întoarcă acasă. Acasă nu e doar mama sau casa în sine, acasă e tăcerea aceea de mormânt cu rădăcini în infinit.
*
Îmi place să construiesc. Orice. Case. Cărți. Oameni. De la zero, tehnic, geometric, simetric, nu-mi place să demolez, nu am gândire de zidar care ia cu șpaclul un rând de tencuială și apoi dă cu trafaletul să mai acopere, să mai refacă, cu speranța că nu se cunoaște. Doar zilierii demolează. Știu mulți oameni cu ziua în jurul meu, sunt aceia care-și fac rolul, își iau pâinea și pleacă. De regulă pot fi înlocuiți a doua zi.
*
Îmi amintesc mirosul de portocale, aveam acest privilegiu, când eram mică, să-l simt numai de Crăciun, la fel, mirosul de cafea, care inunda toată casa, așa că, acum, dacă vreau să-mi fac sărbătoare din orice zi a anului desfac portocale și pun de cafea la ibric. Nu am nostalgia mirosului în sine ci mai degrabă nostalgia așteptării acelei zile speciale urmată de explozia bucuriei. Acum nu mai am nimic de așteptat, nimic de cucerit. Nu cred că fetița mea va avea astfel de nostalgii, o singură dată i-am prelucrat o astfel de mare bucurie, dar despre care nu garantez că în timp se va transforma în nostalgie: Îmi amintesc ziua aceea de Crăciun, era o întâlnire organizată, părinții aduseseră multe cadouri și le puseseră sub brad, conform instrucțiunilor de la angajator, sub bradul frumos împodobit. Moș Crăciun urma să strige numele scrise în prealabil pe hârtia cu care erau împachetate darurile. Copiii au primit tot felul de jocuri, telefoane, tablete, însă toți erau saturați, chiar epuizați de cadouri, nimic nu a stârnit nicio reacție, niciun strigăt, niciun râset, fiecare copil își lua cadoul și pleca, unii dintre ei nu aveau nici curiozitatea să-l desfacă. Cât despre fetița mea, care avea 7 ani, știam că-și dorea un unicorn de pluș destul de măricel, nu era deloc scump comparativ cu gadgeturile primite de alți copii din jur. Văzuse unicornul într-un magazin, i l-aș fi putut lua pe loc chiar de atunci, dar i-am spus ca nu avem bani, să discutăm, și poate Moșul. Trecuseră câteva luni de atunci și tot îl vedea prin magazine, dar eu tăceam, ea tăcea, într-un final l-a pus pe lista de cadouri pentru celebra scrisoare spre Polul Nord. Când i-a fost strigat numele s-a dus în viteză, a stat lângă Moș câteva minute, apoi a venit pe scaunul de lângă mine, a desfăcut hârtia și a urmat cel mai mare strigăt de bucurie, toți copiii se uitau la ea, părinții zâmbeau, începuse să alerge cu jucăria de pluș în brațe prin toată curtea și o pupa. Am văzut câteva priviri aruncate asupra mea tăioase, care spuneau indirect: Cum ai reușit? Și corpul ei alerga prin curte, alerga niciunde, fără rost, sau poate că da.
*
Acum câțiva ani am fost la sora mea, mergând pe aleile care duceau la casa ei am trecut pe lângă multe locuri de joacă, despărțite de garduri mici, metalice, atât cât să vezi foarte bine în interior, leagăne, tobogane, bănci, solul căptușit de un fel de covor făcut dintr-un plastic moale, astfel că, dacă un copil ar fi căzut să-i fie atenuată durerea, atingerea cu pământul. Peste tot, stânga, dreapta, multe locuri de joacă, special amenajate parcă pentru copii sensibili. Mulți părinți, bunici, aglomerat în ciuda faptului că erau la tot pasul. Cel mai mult mi-a plăcut o scenă ruptă de această realitate multicoloră ca pasărea tucan care atrage atenția din griul gardurilor de la zoo: două femei în vârstă, chiar foarte în vârstă, ridate, albe, tremurânde erau așezate pe treapta a treia a unei scări de bloc, aveau priveliște directă la parc, dar ele se priveau direct în ochi, neclintite, liniștite, fiecare cu câte un pahar de hârtie pe care scria Mc. Pe semne că erau bunici sau străbunici, bunica mea nu a băut apă din pahare de hârtie pe care să scrie Mc, cel mai mult își făcea palma căuș, probabil chiar paharul în sine le urca pe cele două pe treapta a treia a scării de bloc. Când eram mică o singură dată am fost într-un loc de joacă: eram la sora tatălui meu și mătușa i-a zis vărului meu să ne duceam afară să ne jucăm, când am auzit asta nicio secundă nu-mi imaginam cum va fi, unde va fi, am mers lângă templul Coral, era un spațiu mic destinat petrecerii timpului liber, pietrișul nu era acoperit ca astăzi, câteva leagăne și dacă-mi amintesc bine câteva cauciucuri mari, probabil de la roțile unor camioane, acest lucru mi-a atras atenția și l-am întrebat pe vărul meu cum te joci cu ele, pentru că erau cimentate, el s-a urcat pe unul dintre ele și apoi a sărit, doar atât nimic mai mult, el știa cum ne jucam când venea el la mine la țară și mi-a spus aici copiii nu se pun capră. La țară nu erau nici leagăne, nici tobogane, nici astfel de roți, însă aveam copaci, bunicul ne legase două lanțuri de un nuc și ne făcuse leagăn, capră putea fi orice copil care-i venea rândul, exista o regulă și pentru asta, aveam un butoi de lemn cu apă, grădina plină de porumb și dovleci, pătulul, cel mai bun loc de ascuns, iar bunica ne făcea socată, la un moment dat știam că va striga, îi auzeam vocea înainte să deschidă gură. Corpul uman simte prin toți porii, corpul uman nu judecă, nu face raționamente, el știe oricum. Corpul uman nu uită.
*
Se întâmplă să atingi un corp uman și să rămâi amputat sau cel puțin să elimini fără să vrei din degete ca și cum ai elimina o parte din opera care ești. Se întâmplă să te împuținezi, să te micșorezi. Se întâmplă chiar să nu mai fii.
