Sunt vlăguit

Sunt vlăguit, nu șocat, de fiecare dată când aflu despre moartea unui copil. Ieri, când am auzit că două fetițe, una de 13 și alta de 11 ani, au fost lovite pe trecerea de pietoni în București, m-am cutremurat din nou. Cea de 13 ani a murit pe loc. Mai mult, apar detalii groaznice: polițistul încearcă cu piciorul să vadă dacă fata e moartă, iar tatăl fetei ajuns la locul accidentului cade în genunchi și zbiară disperat: a muuuurit! Probabil omului, ca să nu facă infarct pe loc, i s-a spus că fata cea mică e doar accidentată. Realmente mă doare carnea.

Polițistul vinovat este ascuns și se dezbracă de uniformă, ajutat de alți polițiști. Auzi, solidaritate la ei. Mi se pare un coșmar, să mă trezească cineva! Diavolul e pe pământ, printre noi și, din păcate, în noi. Nu se poate așa ceva. Apoi alte și alte accidente, numai în 24 de ore, zeci de morți și răniți grav numai de la începutul anului. Oameni care acum câteva zile, de revelion, și-au urat la mulți ani și nu își imaginau nici în cele mai negre coșmaruri ce o să le aducă noul an. Cred cu tărie că este un mare noroc să supraviețuiești în țara asta. Sunt aproape sigur că numărul oamenilor cu probleme emoționale și psihice este atât de mare, încât supraviețuitul celorlalți a devenit o chestiune de pur noroc. Răutate peste tot, răsteli, intoleranță. Suntem în iad. Și scriu asta ferm convins că se poate și mai rău, prin Afganistan și alte țări cu terminația „stan”, dar dintre țările pretins civilizate, România este nu la pământ, ci iadul pe pământ. Care Grădină a Maicii Domnului? Poate din punctul de vedere al reliefului. N-avem noi niciun merit pentru asta, ba din contră, decimăm toată natura cu bună știință și în mod organizat.

Și păcat de oamenii buni care încearcă să trăiască civilizat și să respecte regulile. N-au nicio șansă la o viață normală. Mai devreme sau mai târziu vor cădea pradă neghiobiei fatale, orbirii unui imbecil sau indiferenței unui doctor. Vor fi sistematic jigniți, ei și copiii lor, fie că merg la școală, la un meci de fotbal, la restaurant sau în concediu. Li se va vinde mâncare expirată dacă se duc la mare și li se va fura carnea din musaca, cum făceau angajatele grădinițelor din Ploiești și din alte orașe, care în schimb nu mai știau pe unde să ascundă marfa furată, încât li se strica în ascunzătorile din gospodării. Doamne, te rog nu ne lăsa, Doamne, îndură-Te de noi!

Ca o paranteză, zilele acestea, pe 3 pagini de Facebook, sunt atacat de niște personaje de tristă existență, care pretind că, dacă îi înjură pe cei care scriu literatură, sunt și ei din literatură. Unul este defunctul literar Florin Iaru, singurul pe care îl menționez nominal, restul sunt atât de nesemnificativi și de loviți de soartă, încât le-aș face publicitate. Și aceștia trei, dimpreună cu o cucoană, săraca, îi dau înainte cu cuvântul „securist”. Asta pentru că în perioada 2007-2015 am lucrat în faimoasa instituție, care în zilele noastre se numește Serviciu. Și, vezi doamne, defunctul din punct de vedere literar, Florin Iaru, dacă îl vedeți îl știți de la televizor, de pe la Realitatea, un individ plin de gesturi isterice, teatral și mereu supărat pe tot ce se întâmplă, numai pe el nu, mă judecă în paradigmă morală și mă numește „securist” și „securici”. Așa au înțeles el și ceilalți că se manifestă libertatea cuvântului, prin insultă și prin calomnie, în gașcă. Mi-am luat răgazul și m-am uitat la ei. Aproape toți sunt auto-mutilați fizic și sufletește, plini de semne particulare ale durerii sufletești. Dar cu toate acestea, dragii mei, ei continuă să fie răi, nu să caute bunătatea. Se trezesc înjurându-mă trei-patru oameni care nu m-au văzut în viața lor sau care nu au apucat să citească vreo carte dintre cele pe care le-am scris, doar pentru că invidia din ei îi răscolește.

De unde a pornit totul. La emisiunea literară De Ce Citim l-am pus pentru câteva minute, din totalul de 63, pe autorul Levantului sub lupă. Dar nu sub aspectul valorii, ci al forței lui literare de astăzi, în relație cu investiția statului român în creațiile lui. Omul este tradus și răs-tradus pe banii României și mereu pretendent „pe surse”, din partea României, la Premiul Nobel. Anual se spune că „anul acesta este al lui, că s-a aflat pe lista scurtă și efectiv n-are cine altcineva”. Iar eu am făcut o comparație nefericită, e adevărat, spunând în emisiune că pe site-ul elefant.ro cărțile mele sunt mai scumpe decât ale lui. Era, de fapt, vorba de prețul cărților mele în raport cu ultima carte a respectivului, pe care o parte din critica literară a considerat-o cam slabă.

Haitei de „postaci” i se alătură și unul, tot agresiv, al cărui nume rimează cu Moș Martin și îmi scrie la un comentariu, unde pusesem un link: „bă, securistule, se vede că ești securist că ai pus un link care nu se deschide!” Dar Moș Martin, autor de poezioare cu fundulețe goale, probabil utiliza un device de pe care nu se putea deschide în acel moment respectivul link. (Cu privire la subiectul acela mă voi referi public abia peste câteva luni, un an sau chiar doi, dacă voi supraviețui, căci, după cum putem vedea cu toții, e un mare noroc să supraviețuiești în România.)

Și îmi venea să-i zic poetului Moș Martin: „măi Moș Martin, pe tine cu ce te-am supărat, frățioare? Căci nu te-am văzut în viața mea, spre neghioaba mea ignoranță, cred că nici nu te-am citit și nici nu mă interesează de tine. Poza lui de profil înfățișa fața unui om chinuit. Realmente era mutra unei persoane măcinate, care în niciun caz nu se poate relaxa ușor. Și mi-am zis: uite ce efecte trăim pe toate planurile. Uite cum ne devorăm între noi, crezând că starea de conflict și de ură este aducătoare de progres și notorietate. Păi dacă ar fi fost așa, John Lenon sau Ed Sheeran ar fi ajuns la nivelul la care sunt numai dacă ar fi făcut vreun genocid. Or, ei au stat și au creat cântece frumoase, apoi le-au oferit publicului. Dacă au avut dureri, le-au transformat în artă. Și atunci mă întreb: când se vor trezi acești Iaru, Moș Martin și încă vreo doi și vor înțelege că, dacă vrei să stai în zona artei și să contezi în zona artei, trebuie să vorbești limba artei și, mai ales, să iubești oamenii? Nu să împroști cu venin și să te agăți cu gheare disperate de cineva pe care să-l tragi în jos, ca să-ți sporești notorietatea și să-ți stingi setea de ură.

În concluzie, spun că ei nu din dragoste pentru Levantul poeziei românești m-au făcut pe mine securist și în toate felurile, ci din dragoste pentru conflict și ură și mai ales din incapacitate literară. O pasiune pentru literatură există la ei, dar pasiunea de a domina literatura este mai mare și atunci devine „dragoste” de putere. Acest pseudo-sentiment îi nimicește pe interior. Inconștient, ei caută o salvare colectivă, dar le iese o urât mirositoare scuipare colectivă, în care își dau like unii altora sau râd prin emoticon, nu și real, ca să-și exprime denigrarea față de cel opus lor. Foarte trist băieți. N-aveți vieți, n-aveți bucurie, n-aveți Biserică, în sensul de credință, n-aveți nimic, doar ura asta neagră printre care trebuie să ne strecurăm și care, în final, ne va afecta iremediabil pe toți.

14.01. 2022