Carmen Sorescu
Cartea de față e ca pâinea, ingredientele ei a trebuit să le aduc la temperatura mea, să le trec prin mine la fel cum trecea bunica făina prin sită, și cernea nu doar ca să se aleagă corpurile străine ci și pentru aerare. După care frământatul, toată lumea știe tehnica sau cât timp stă aluatul la dospit, nevoia de căldură, sarea, drojdia, lingurița de zahăr, de oțet, dar mai ales calmul și pacea cu care se plăsmuiește. Există multe asemănări dar există și o diferență, toate gunoaiele, granulele, neghina, insectele, pietricele de moară și toate acele lucruri cumplite, dezonorante, nemiloase, crude care rămân în ciur nu se aruncă, ele pe foi fac contrastul și ca albul să iasă în evidență mai bine.
*
După moartea tatălui meu mama rămăsese ca după un război de gherilă, amputată, jumătatea ei dispăruse și era ca și când jumătate din corp fusese schilodită de o grenadă. Rămasă e un fel de-a spune, era chiar rămășița, restul, umbra lui pe pământ, era însăși întunecimea corpului opac când moartea s-a făcut ivită dintr-o dată în fața ei. Nicio carte despre supraviețuire nu te învață cum să faci față vieții după moartea unui om drag, te învață cum să te salvezi de la înec, dintr-un accident auto, dintr-o avalanșă, din fața unui urs, dar nu când dai singur piept cu viața ca și cum ai întâlni brusc un monstru. Vesta de salvare, în cazul ei, nu se deschisese, și trebuia să și-o procure, dar nu din vreun magazin, de la prieteni sau de la rude, nu, ci din propria carne. Când ai rămas singur sângele începe să lucreze la această vestă de salvare, se prea poate ca celulele unele după altele, valuri, șiroaie să nu poate duce la bun sfrâșit lucrarea, care se cere imediată, stringentă. Se poate să rămâi cu ochii în soare, orbit de ceea ce se cheamă singurătate. În fața acestei dihănii nu știi dacă să stai sau să fugi, să vorbești sau să taci, rămâi pentru o vreme înțepenit într-un cerc vicios al regretelor, al setei după ceva ce nu se va mai întoarce niciodată. La mama nu reușisem să identific ce-i făcea rău, faptul că soțul ei murise sau că ea mai era în viață. Debusolată, fără punctul ei de reper, tata, totul părea că se scufundă. Toate noile modificări erau înregistrate de corp în cel mai cumplit mod cu putință: slăbise, e puțin spus, era piele și os, lividă, abia se mișca, nu vorbea cu nimeni, nu ieșea nicăieri, ridurile erau din ce în ce mai accentuate; supărarea pusese gheara pe ea și-i sorbea sângele ca un animal sălbatic.
Pentru mine acasă a fost și este casa părintească, așa cum spune Naghib Mahfuz: „Acasă nu e locul unde te-ai născut; acasă este locul în care toate încercările de a evada încetează”, în cazul meu aceste două lucruri coincid. Pe zi ce trecea schimbările deveneau tot mai evidente, lipsa tatălui din spațiul curții, al casei nu putea fi înlocuit și mama voia să plece, nu știa unde, dar nu mai suporta golul, voia să scape, așa cum se exprima ea: Vreau să scap! Curtea și casa în care trăise toată viața, după moartea tatălui meu, deveniseră închisoare, un gard imens apăruse din senin și îngrădise locul până se apropiase de ea și ulucile o strângeau. Zi și noapte se zbătea. Numai că afară totul părea ca înainte, gardul nu-și modificase forma ci corpul ei se modificase, mintea ei construise peste noapte un penitenciar înconjurat de sârmă ghimpată. Și de acum, nu înțelegea cu ce greșise de se află în acest loc întunecat, plin de amintiri frumoase care, în loc să-i facă bine, o înțepau ca niște cuțite așezate pe salteaua patului care-i intrau în carne când unul când altul.
Nu mai suporta camera de tortură și voia să evadeze. Își făcea tot felul de planuri, că va pleca sau la mine sau la soră-mea, dar mereu amâna, că-i trebuie medicamente și așteaptă să le cumpere, că nu poate totuși părăsi casa, că e ca și cum l-ar părăsi pe tata, că vine ziua lui și trebuie să dea de pomană. Găsea mereu tot felul de motive, chiar dacă Dumnezeu ar fi fost peste tot, a da de pomană din punctul ei de vedere nu se putea da decât oamenilor pe care tata îi cunoscuse ci nu străinilor. Voia să hrănească lumea, lumea ei plină de capcane și pericole, acele animale sălbatice care o mușcaseră mereu și după urma cărora nu învățase nimic, nici măcar că o mușcă iar și iar, se obișnuise cu durerea, poate nici nu o mai simțea sau poate că nici nu exista și mi se părea doar mie.
Mi-a spus într-o zi: Cât aș lua cu mine tot nu aș putea fi Arca lui Noe. Bine, dar nu se îneacă nimeni, nici curtea, nici casa și mai ales te salvezi, amintirile le poți căra oriunde, îi spuneam, pentru că eram de partea plecării, de-a fi cu cineva. Avea senzația că odată plecată amintirile o vor părăsi. Impedimentul nu era dislocarea în sine ci părăsirea, ea nu părăsise pe nimeni niciodată, și aici o înțelegeam pentru că și eu eram la fel, parte din categoria femeilor care nu părăsesc. Dar eu eram un pârâiaș de munte rece, scurt și limpede, un afluent care se vărsa în mama, cu alte cuvinte, tot ce spuneam eu se pierdea în volbura ei. Eram și nu eram. Contribuiam și nu contribuiam în toată șovăiala plecării. Mamei îi plăcea această balanță, tot ce își dorea era să audă argumente pro ca să le poată distruge, voia neapărat să se lupte, cu oricine, pe orice, dar să se lupte, să nu aibă liniște, pentru că liniștea o ducea negreșit la tata. Ajunsesem la concluzia că acceptul dat de ea într-o zi, că da va pleca, nu fusese decât o cursă. O cursă în care eu cu soră-mea căzusem și mai nou trebuia să o convingem, în ziua când i-am spus că trebuie să se convingă singură pentru că am obosit a spus că ea nu merge. Lupta încetase, adversarul dispăruse, și atunci, singură la fileu, a părăsit și ea jocul. „Niciun prădător de față” – Univers 23, și atunci purcezi voit sau nu la propria extincție.
Îmi amintesc cu ani în urmă, eram în cimitirul Bellu și cineva mi-a dat o punguță care conținea: o lumânare cu fitilul puțin ars, două cuburi de brânză topită, două prune, o napolitană și un covrig. M-am bucurat foarte mult, îmi amintesc cum o mâna mi s-a pus pe umeri și cineva mi-a zis: Stai, și până să mă dezmeticesc am și primit punga, omul apoi, căci era un bărbat, a dispărut printre cruci, de data asta în căutarea unor oameni vii să le împartă. Mama voia ca totul să se întâmple în jurul casei. De câte ori o sunam, părea că mai începuse să demoleze din gardul care o îngrămădise în ea însăși.
Nu hrăniți animalele sălbatice! – așa scrie pe toate panourile când merg prin păduri. Nu mă interesează să hrănesc lumea și imaginea pe care, ipotetic, ar trebui s-o șlefuiesc zi de zi să alimentez lumea; încerc să trec prin ea așa cum trec printre copaci, încet, fără să fiu auzită, la primul trosc posibil să fiu înșfăcată. Nu hrănesc lumea chiar dacă între timp s-a domesticit, această creatură, de-acum legată, e mai rea, turbată și încearcă să muște pe oricine. Lanțul, acest instrument de educare îi freacă gâtul până la sânge în dorința ei de eliberare. Foamea ei asiduă nu poate fi potolită cu nimic, atunci la ce bun?! Îi fac chiar mai rău, o chinui, și nu am nici cea mai mică intenție să văd degete roase, unghii în gât. Cu timpul mama începuse să domolească îngrăditura, ulucile nu mai creșteau, iar gardul care ar fi trebuit să apere și care se transfigurase și el într-o fiară parcă se mai îmblânzise.
Îmi amintesc când au venit asistenții de pe salvare erau doi tineri, ușor trecuți de 20 ani, unul dintre ei a spus: Ce faci tataie, mai vrei să trăiești? Tata rușinat nu a spus nimic. Nu el îi chemase. Vorbeam eu în locul lui, numai că pe mine mă șocase acel tataie, desigur, trebuia să mă trezesc, așa era, pentru ei era un bunic, pentru mine tata. Apoi a continuat: Are tensiunea bună, glicemia, toate analizele sunt bune, nu-l putem lua, nu e o urgență, e bătrânețea. Iar bătrânețea se manifesta sub diferite boli și scheme ale lor, o zi este bine, alta vomita, alta dormea, alta voia afară și tot așa, un urcuș și un coborâș, până când într-o zi rămâi înțepenit, dacă s-ar fi putut undeva sus, de unde s-ar fi văzut lumea cu peisajele ei, fie și doar cele pe care memoria le mai păstra. Tatălui meu nu-i plăcuse niciodată spitalele, ar fi fost, de altfel, prima dată când s-ar fi dus. Ar fi început chinul cu perfuzii, nu voia să audă de injecții, nu cred să-și fi făcut vreodată înțepături, apoi tot felul de aparate, ventilatoare sau cine știe ce ar fi urmat. Cât din noi ar fi degradat sau ar fi salvat aceste mecanisme artificiale? Tata voia să moară simplu, natural, fără invective, așa cum numea el aceste obiecte ofensatoare. Când asistentul vorbea și aduce tot felul de argumente că e bine, că nu-l poate lua, ochii îi străluceau la fel ca ai unei feline în noapte, semiîntunericul din cameră îl dăduse de gol, încă un animal sălbatic la datorie, nimic uman în el, respecta ca la carte protocolul, nicio lacrimă nu l-a înduplecat, a închis caietul și a plecat, lăsându-ne pradă vieții sau morții. Asta era necunoscuta, nu știam care din ele va mușca. Nu știam cu cine ne luptam, și dacă nu cunoști inamicul te poți lăsa păcălit, așa cum s-a și întâmplat. În final moartea a venit ușor, ca un somn lin, când nu mai simțea nici aerul prin nări, moartea chiar a avut milă și l-a anesteziat complet, într-un fel ciudat și de neînțeles pentru mine, să nu aibă timp să-și dea seama, ca un ultim act reușit de magie. Ca în orice spectacol marea păcăleală vine la final. Îmi place să cred că nu a conștientizat nimic și moartea a venit ca un vis. Cred că aici e toată minunea. Bunicul înainte să moară cu câteva minute a ieșit desculț în mijlocul curții și a strigat: Veniți că mor! Și a murit de mână cu bunica, uitându-se în ochii noștri ca un animal răpus de un pumnal perfid, venit pe neașteptate, strigând din ce în ce mai încet: Mor, mor…
