Carmen Sorescu
Relația cu tatăl meu a fost simplă, uniformă, pe alocuri monotonă, nu a fost nevoie niciodată de instrumente ajutătoare între noi, ca mama, de exemplu, căreia îi plăcea mereu să fie cârja pe care el să sprijine, să transmită mesaje de la unul la altul, îi plăcea să fie acolo rezemată de viața lui. Noi doi vorbeam puțin și direct, chestiuni esențiale, importante, nu ce aveam de mâncare la prânz, când adunăm frunzele sau alte astfel de nimicuri – nu neapărat în sensul de fleacuri, bagatele, aș zice care nu erau urgențe, foame putea aștepta, frunzele la fel. Din prisma mamei lucrurile erau tocmai pe dos, masa caldă se răcea și nu putea aștepta, dar noi respectam, a nu se crede că nu, chiar cu sfințenie. Dacă mama anunța: Masa e gata! trebuia să lăsăm totul baltă, să ne spălăm pe mâini și să ne conformăm mesajului, ne așteptam unii pe alții, ea ne prezenta felurile de mâncare, chiar dacă eu una știam și chiar participasem la pregătirea bucatelor, ea de fiecare dată făcea un rezumat, după care tata dădea note. Începea spectacolul, ce ai pus, cât, prea multă maioneză, prea puțină sare, nu are culoare, prea mult borș etc. 10 se lua de câteva ori pe ani, din pricina asta eu cu soră-mea, și azi, putem participa cu ochii închiși la orice concurs culinar. Și încet, încet ne-am făcut o bucătărie afară unde fiecare dintre noi ținea câte o acrobație de gen.
Dacă tata într-o zi dintr-o întâmplare nefericită ar fi căzut cine știe cum mama avea abilități ieșite din comun și lua diverse forme, se făcea covor, scară, balustradă, pernă sau scut în funcție de nevoile lui. Invers nu am văzut grija aceasta, exista, dar nu la vedere, și mai ales tata nu se deforma, era lipsit de variații, rămânea mereu unitar, nediferențiat, egal. Foarte rar spunea: Sunt eu aici! Nu mai mult de atât, și când spunea: Sunt eu aici, îmi imaginam că tata se putea face zid. Dar nu era deloc așa, tata era mai mult ca o pânză, foarte permeabil, emotiv, oricine l-ar fi convins de orice din câteva cuvinte, iar generozitatea lui avea cote alarmante. Îi plăcea teribil să treacă prin el oameni, ca și cum corpul lui ar fi fost o sită, cu tot ce aveau, bucurii sau dureri, îi plăcea să ia parte la ele. Și ce este mai interesant este că l-am crezut nemuritor. Chiar l-am crezut. Moartea m-a fentat. Cel puțin credeam că nu acum, deși mama îmi spunea: E mai rău! Numai că de câțiva ani mă obișnuisem cu acest cuvânt rău și nu mai puteam să-l cuantific, nu știam ce înseamnă cu adevărat, mai rău, nu mi se părea fatal, pentru că ar fi trebuit să urmeze superlativul foarte rău, extrem de rău. Mai pe scurt, m-am păcălit, ne-am păcălit. Sau poate că rău, mai rău, nu erau decât veste antiglonț care ne-ar fi protejat de. Am trăit în groapa cu lei ani de zile, crezând, nu că-i îmblânzesc, ci doar că-i fac să-l sfâșie mai ușor, să nu simtă, să nu-și dea seama, și într-o zi nu l-au mai recunoscut niciunul și i-au sărit la gât. Degeaba mama e supărată: M-am rugat la Dumnezeu si nimic, nu m-a auzit. Nu-i poți cere mamă să fim nemuritori, îi spuneam. Și ea plângea: Ba da, ba da… îi pot cere ce vreau dacă nu am omorât pe nimeni. Și mă gândeam că poate chiar asta făcea prin cererea ei…
*
Era frig. Incredibil de frig, niciodată nu fusesem de față când temperatura de la 20C dimineața ajunsese la 5C în doar câteva ore, peste noapte. Pusesem peste mine tot felul de haine, fulare, halate, șosete, baticuri, și degeaba, nu puteam să mă liniștesc. Tremuram.
Cu o zi în urmă fusese plăcut, doar un pic răcoare cât să pui o bluză cu mânecă lungă, dar mulți oameni nici atât, erau îmbrăcați tot cu haine cu mâneci scurte. Fumul de la frunzele arse de vecini se lăsa peste curte formând un nor care parcă îmbrăca și el, ținea de cald. Pentru mine cel mai specific toamnei este acest miros, greoi, înecăcios, strident, amar, chiar toxic al acestei curățenii. În cimitir la 6 dimineața veniseră femeile care aveau rude recent decedate, lumânările puse pe drum îmbălsăma oarecum durerea, era o atmosferă de basm, cu atât mai mult cu cât la o intersecție ne întâlnisem cu alt grup care, la fel, pusese lumânări din loc în loc, era din ce în ce mai feeric. O voce caldă, suferindă, evanescentă jelea, o mamă își pierduse fiica, am găsit-o deja în cimitir pe femeia îndurerată când noi abia sosisem și acolo am lăsat-o când am plecat. Vocea era ca o boare care se așeza lin peste toate crucile, orice trosnitură sub talpă era un sacrilegiu. După o vreme femeile cu care venisem au plecat, aveau treabă, viața se cerea pe ea însăși, am rămas să se lumineze, singură în cimitir cu lamentația pe același ton care mă cutremura încontinuu. Era melanjul perfect dintre ochi și urechi. Orice film, fie și de Oscar, era în zadar. Nicio cameră nu ar fi putut reda asfințitul roz acompaniat de vocea care umplea golurile, crăpăturile, fie din pământ, fie din mine, peste acest cimitir cu morminte noi, care, în orice colț ai fi privit, ele răsăreau ca ciupercile după ploaie, și nu știam dacă atunci când vedeam unul să mă bucur sau nu. Mai uite unul, mai uite unul – îmi tot spuneam ca și cum așa trebuie, acesta e adevărul. Tata nu e singur. Adevărul pe care nimeni nu-l spusese, nici doctorul, nici preotul, nici mama, nimeni nu-l rostise răspicat, adevărul doar se subînțelegea, iar acum aveam parte de frumusețea lui în carne și oase. Trecea prin mine, eu prin el, tot ca un abur, pe care nu-l puteam atinge și pe care nu-l puteam lua acasă să-l arunc la gunoi, așa cum luasem lumânările arse sau florile uscate. Cimitirul părea sugrumat, înecat de el însuși, iar glasul femeii înnodat cu lacrimi nu era nimic altceva decât o ultimă răsuflare, numai că pământul reavăn de pe morminte anunța un fel de însămânțare. Și chiar asta îmi spuneam: Câte corpuri puse la încolțit! Poate că și de asta tresăream straniu când vedeam unul, tata nu era singur, știam că va rodi într-o altă viață. Peste râul din apropiere vaporii se ridicau și ei din ce în ce mai sus formând un drum paralel cu apa, și-mi imaginam că toate sufletele erau luate și duse în același timp cu acea clocoteală a naturii. Am rămas până soarele a urcat dincolo de copaci să-i spun tatei Bună dimineața, așa cum îi spuneam mereu de câte ori se trezea și-l așezam în căruciorul cu rotile tot cu fața spre soare, ironia a fost că atunci când l-au îngropat preotul a spus să fie așezat cu fața spre răsărit.
Am tăcut, nu mai aveam nici lacrimi, nici cuvinte, i-am spus la revedere cum făceam de obicei și-l sărutam pe frunte, numai că acum am sărutat crucea fragedă. Îmi amintesc în ultimii ani fruntea lui lividă, foarte ușor ridată, ușor transpirată, toamna asta, a înlocuit-o cu lemnul, lucios și el, dat cu lac, nervurile acelui copac care fusese odată se vedeau încrețite sub stratul protector al vopselei. Nu știam dacă sunt asemănări sau deosebiri, cert este că: În toamna asta am schimbat fruntea cu lemnul crucii.
*
Eram încurcată. Nu știam care e capodopera, viața sau moartea.
*
Când am ajuns acasă, după un drum matinal pe ulițe întortocheate, în lătrături de câini, care făceau parcă ziua să vină mai repede, și mai ales în contradicție cu viața din cimitir, viața din sat era desigur, mult mai agitată, pâcla dispăruse, dar simțeam că o port cu mine. Treburile foarte multe care mă cereau prezentă mă dizlocau cu totul. Spre după-amiază m-am așezat pe un scaun, voiam cu tot dinadinsul să mă întorc măcar cu gândul la mormântul lui, de fapt, la el, ce făcea acolo și cum poate începuse să putrezească.
*
Moartea nu e nici cadavru, nici mormânt, nici slujbă, nici nimic, moartea e camera goală cu care rămâi toată viața, fie și în gând.
*
Escala de 8 ore într-unul din cele mai mari aeroporturi din lume nu m-a speriat, puteam oricând să-mi schimb biletul, numai că așa găsisem din prima încercare, am zis, așa să fie, niciodată nu am avut ambiții meschine de-a mă opune sorții. Nu m-am pus cu viața, așa cum nu m-am pus cu moartea, le-am respectat și am stat pe margine să mă ia cu ele, când una, când alta. Aproape că-mi impusesem să trec prin asta, așa cum fac unii asceți care vor cu tot dinadinsul să trăiască departe de lume, numai că la mine nu putea fi vorba de așa ceva, dimpotrivă, eu aveam să trăiesc câteva ore în inima planetei, în acel punct de unde toate venele, rutele plecau și se întorceau pulsând sânge, viață. Prietenii, rudele, colegii mă deplângeau. Nu-mi era frică de așteptare, ci mai mult de un genunchi care mă durea de câteva zile, dar îmi făcusem un mic plan, cum că aș sta invizibilă întinsă pe gresie într-un colț. Nu a fost cazul pentru că erau canapele și fotolii confortabile, wifi, prize peste tot și mai ales oameni. Mii de oameni. Prin fața mea s-au perindat mii de pasageri, am trecut la rândul meu prin ei, am luat și am dat deopotrivă, oameni de pe toate părțile globului, din Africa, Asia, America, de Sud, de Nord, tot felul de porturi și limbi se schimbau în fața ochilor mei în câteva secunde. Nu am simțit nicio secundă că am așteptat, dimpotrivă, am călătorit. Faptul că eram pe un scaun nu însemna că stau locului, nici dacă voiam, eram luată de forfotă, de voci, zgomote, mișcare și mai ales întrebări, multe întrebări, de tot felul, care-mi apăreau subit cum întorceam privirea. Cu atât mai mult pot spune cu cea mai mare siguranță că niciodată nu am parcurs așa de mulți kilometri, am avut acest, să zic, noroc, de a converti fiecare om în unități stranii de măsură. Cine? De ce? Oare de unde? Încercam să ghicesc țara după haine, atitudine, limbă, dintr-o ciudată inerție a curiozității pe care în mod firesc nu o am. Nu-mi imaginasem că asta aveam să fac într-unul din cele mai mari aeroporturi din lume pe vremea pandemiei, pandemie care părea că nu există deloc, numai dacă mă uitam la un televizor dat pe știri auzea cât de înspăimântător este. Însă ce era la știri și ce era în peisajul adiacent mie erau chestiuni foarte diferite, încât îmi spuneam că sigur se transmite de pe altă galaxie. Oamenii se bucurau de viață, distanța nu exista, mâncau, beau cafele, cumpărau suveniruri, se împrieteneau, se iubeau, vorbeau la telefoane, se uitau la filme întinși pe jos, fericiți, făceau schimb de numere de telefoane, se pozau sau făceau poze la diverse nimicuri, schimbau scutece, preparau biberoane, bătrânii în cărucioare zâmbeau și ei, unii erau singuri, fericiți și ei cu ei înșiși, așa cum eram și eu temporar și la grămadă în inima planetei care pulsa și pulsa, zi și noapte. Sigur, cineva acum mi-a luat locul, și-mi place să cred că am predat ștafeta așteptării ca și când aș fi predat câteva hematii ale aceluiași carusel.
*
Paradoxal, moartea m-a trezit la viață.
*
Oricine și oricând poate spune ceva despre moarte, chiar și un copil de câțiva ani prin câteva cuvinte simple, chiar și fără cuvinte, precum o frunză îngălbenită sau un câine bătrân pe ducă care are ochii sticloși și în care te poți vedea.
