Poveste neterminată

Lampa pâlpâie pe perete. Mama, din patul celălalt, îmi spune o poveste. Nu-i disting trăsăturile, dar simt cum glasul i se îndulcește, pentru că poveștile au o altă limbă, mai dulce, mai melodioasă, numai să începi „A fost odată ca niciodată…”, și simți că te cufunzi într-o lume mai blândă.

Îmi reazăm capul de plapuma făcută sul pe lângă perete și îmi vine să adorm.

Afară, Ursache latră. Mama întrerupe povestea, scapără un băț de chibrit și aprinde o lumânare, apoi iese înaintea tatei, ca el să vadă să se descalțe și să se dezbrace de haină.

Amândoi intră în cameră. Mama așază cizmele lângă sobă pe o bucată de ziar, să rămână calde până dimineața.

Se aprinde becul. Toți ne bucurăm. Mama stinge lampa. În cameră miroase a gaz. Iese la bucătărie și aduce mâncarea. După ce mâncăm, mătur bine în urma mesei. Sunt fata casei. Mama merge și aruncă firimiturile în curtea păsărilor. Aduce un lighean cu apă caldă. Mă aplec și-l spăl pe tata pe picioare. El mă mângâie pe creștet.

Ne pregătim de culcare. O aud pe mama: „Mulțumim, Doamne, pentru zile, pupa-ți-aș tălpile!”. Rugăciunea tatei e foarte scurtă: „Doamne!”.

Mă rog și eu în gând: „Doamne, Doamne, fă-mă mare, să-i fac treabă mămiții, că mămița e bolnavă la picior”.

Eu dorm singură. Îmi miros perna. Miroase a mine. Am obiceiul să miros pernele. Am grijă să le așez după cum le este locul. Tata doarme la margine, pentru că se trezește la ora patru dimineața. Nu o trezește pe mama, își pune singur mâncarea în sufertaș. Este un om bun, că ne lasă să dormim tot somnul. Mama zice că suntem două boieroaice.

Cel mai frumos miroase perna mamei.

Sub plapuma făcută coviltir, urmăresc o vreme limbile date cu fosfor ale ceasului de la mână, apoi adorm cu gândul la poveste.

 În imagine, „Iarna” de Mihaela Radian

.