La treabă!

Autoritatea profesională se cîștigă în timp, în critica literară, ca în orice altă profesiune. Fiindcă în ultimii ani am tot avut de-a face cu medicii, mi-a fost și mi-a rămas clar că e mai bine să optezi pentru un specialist veritabil, recunoscut ca atare, decît pentru un medic ce promite marea cu sarea, fără să aibă experienţa, poate nici cunoștințele pe care te bazai. Mi-aș dori ca marii specialiști din domeniu să dispară din tablou, laolaltă cu profesorii pensionaţi forţat, din preuniversitar ori universitar? Adevărul e că nu mi-aș dori. De aceea, cînd aud de „schimb de generaţii“, am niște nuanţe. Formula sugerează – dacă nu implică – faptul că generaţia mai vîrstnică trebuie să fie schimbată, și anume de generaţia care e musai să o schimbe. Cînd reprezentanţii generaţiei mai vîrstnice spun ei acest lucru (e nevoie să vă predăm ștafeta, noi am alergat destule ture, acum ne ocupăm cu memoriile), lucrul e frumos și într-o structură de continuitate.

Cînd însă reprezentanţii generaţiei mai tinere spun acest lucru (e nevoie să ne predaţi ștafeta, de acum, ocupaţi-vă cu memoriile), lucrul este absolut dezagreabil și meschin. În plus, după cum se poate observa, nu criticii generaţiilor ’60 și ’80 sînt cei care s-au retras din critica actualităţii literare. Nume precum Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, C. Stănescu, Dan Cristea, Cornel Ungureanu, Gelu Ionescu, Mircea Martin, Alex. Ștefănescu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieș, Ion Bogdan Lefter, Octavian Soviany, Tania Radu scriu mai constant despre actualitatea literară decît destui critici din generaţiile următoare. Demisiile din cronica literară, dezinteresul pentru literatura care apare sub ochii noștri nu pot fi atribuite criticilor din generaţiile consacrate. Așadar, cu cine și mai ales de ce să-i schimbăm pe Gheorghe Grigurcu și Al. Cistelecan în critica de poezie? Mai înţelept este ca lîngă ei să ne gîndim, de pildă, la Radu Vancu ori la Doris Mironescu, critici foarte buni de poezie – și să spunem nu Grigurcu ori Vancu, Cistelecan ori Mironescu, ci Grigurcu și Vancu și Cistelecan și Mironescu. Eu așa văd lucrurile; și, dacă e ceva bătrînicios în perspectiva mea, îmi face o mare bucurie să fiu bătrînicios. Discuţiile, cum este și aceasta, în legătură cu critica noastră literară, cu perspectiva și instrumentarul ei, cu evoluţiile domeniului în contexte diferite (de la socialismul real la prezentul global) dovedesc nu numai că este nevoie de critica literară, ci și că e un subiect ce poate stîrni dezbateri. Aceasta arată că e ceva viu critica literară și că a fi critic nu înseamnă a fi în afara timpului tău. Scara de valori a interbelicului e fixată în bună măsură de Lovinescu, iar cea a postbelicului, la fel, de Manolescu. Scara de valori a epocii post-’90 o vor fixa toţi criticii mai sus menţionaţi care s-au ocupat de literatura postrevoluţionară. Ar fi ceva frumos ca și un critic din altă generaţie să poată contribui la noul canon. Dar așa ceva nu se face prin vorbe; se face prin efort susţinut și constant. Nu mai puţin interesantă va fi discuţia despre istoria literară; mai exact, despre perspectiva istorică esenţială în orice abordare critică.

Se mai crede încă într-un fel de paralelism al criticii și istoriei literare. Reprezentanţii primei discipline s-ar ocupa de prezentul literar, pe cînd ceilalţi, de trecut; primii ar fi cronicari fără glagore, ceilalţi, documentariști fără gust; primii ar ocupa revistele, ceilalţi, catedrele; primii ar fi glossy, ceilalţi ar fi ticăiţi… Lovinescu și Călinescu, Raicu, Simion și Manolescu au gîndit însă convergent critica și istoria literară; mai mult, le-au implicat pe una în cealaltă pînă la a nu mai fi posibil să faci critică de întîmpinare fără o perspectivă de istoric literar și să scrii o panoramă ori o sinteză fără să fi procesat, prin critica actualităţii, o epocă literară. Ca să exemplific, nu poţi evalua diferenţierea artistică operată, ori nu, de Elena Vlădăreanu fără să-l fi citit pe tînărul Bogza; sau să interpretezi Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei fără să faci raportarea la precedenţa Bacovia. Aceasta înseamnă nu numai că literatura română este o suită de necesare rupturi și la fel de necesare continuităţi, ci și că a face critică pe orice segment și pe orice autor al ei pretinde o cunoaștere de profunzime a întregii ei istorii. Convergenţa criticii și a istoriei literare e ceva extrem de dificil de realizat. Însă fără ea, cronicarul literar va aluneca în prezenteism, iar istoricul, în neînţelegerea noului. Folosind această convergenţă și construind cu ea o grilă interpretativă, voi afirma nu sentenţios, dar net că literatura română are ceva important de oferit canonului literar global. Are de oferit o specificitate care vine nu din tradiţiile noastre anistorice (fîntîna cu cumpănă, plugul de lemn, bătătura ca axis mundi), fiindcă e probabil că și alte popoare vor fi cunoscut plugul de lemn și vor fi săpat fîntîni, și atunci specificitatea noastră pe această linie e puţin mai atenuată… Ceea ce e specific, realmente, culturii noastre și literaturii române este viteza sincronizării lor cu un model cultural și literar extern.

Ceea ce diferenţiază literatura română de literatura franceză, de exemplu, nu este că noi l-am avut pe Camil Petrescu, care era român, și ei l-au avut pe Proust, care era francez, ci că scriitorul nostru a fost marcat și fascinat de Proust, schimbînd, cu ajutorul noii structuri, configuraţia romanului autohton. Specific, de asemenea, pentru cultura română nu este că Eminescu și Lovinescu au niște nume care se termină în escu, ci că marele nostru poet și marele nostru critic au făcut studii în spaţiul german, respectiv în cel francez, cu finalizare ori nu, dar, în orice caz, în afara bătăturii anistorice axis mundi. Întrucît poţi să scrii o capodoperă poetică ori prozastică despre un salcîm tăiat din satul tău, dar Universităţile, Academiile, Bibliotecile, Teatrele, Opera și Ateneul, Galeriile se află în marile centre de cultură și sînt rodul unei uriașe acumulări istorice. De aceea s-au dus Eminescu la Viena și Berlin și Brâncuși la Paris. A parcurge clasicismul și romantismul, simbolismul și modernismul, avangardismul și postmodernismul într-un interval mult mai restrîns (o treime de secol, „la noi“, între Poesii al clasic-romanticului Eminescu și Manifestul Dada al lui Tzara) marchează o specificitate românească indubitabilă. Romantismul nostru va fi altfel decît cel francez, înglobînd, iar nu eliminînd clasicismul; modernismul va asimila tradiţionalismul; un poet longeviv, ca Arghezi, va avea o creaţie ca un uriaș arc de cerc (de la simbolismul macedonskian, la șaizecismul stănescian), inconceptibil într-o cultură occidentală.

Literatura română oferă, prin urmare, criticului și istoricului literar un teren foarte bun de explorare, cercetare, problematizare, articulare conceptuală și parcurs analitic.

La treabă! E minunat că avem de lucru.

(articol apărut în revista Observator cultural, mai 2014)

Imagine de pe rla.co.uk