Leonard Oprea 
(închinare lui rabbuni Nicolae Steinhardt)
Sînt multe, neştiute şi tainice poveştile despre Om şi Facerea lui pe Pămînt.
În scrierile esenienilor – lăsate nouă prin manuscrisele din peşterile Qumranului, lîngă Marea Moartă – se află şi această poveste:
„…şi astfel Moise a fost suit din cîmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vîrful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i‑a arătat toată ţara: de la Galaad pînă la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda pînă la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, pînă la Ţoar.
De la răsăritul soarelui şi pînă la apusul cel sîngeriu a tot privit Moise. Stătea drept şi falnic ca un cedru de Liban în ciuda celor 120 de ani ai vieţii sale. Şi toiagul cel sfînt nu era în pumnul său strîns ca sprijin, ci precum un sceptru. Doar al lui, Moise, omul Lui Dumnezeu.
Lumina apusului stingea zările cînd Moise L‑a chemat pe Dumnezeu.
Domnul Dumnezeu a venit şi i s‑a înfăţişat precum odată, demult, cînd îi vorbea lui Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un prieten cu omul lui drag.
Moise bombăni ceva, apoi se aşeză pe stînca aspră, colţuroasă, puse toiagul alături, pe urmă tuşi de cîteva ori şi în sfîrşit vorbi:
– Ei bine, Doamne, iată‑mă: 40 de ani preot şi prinţ, 40 de ani preot şi cioban, 40 de ani preot şi legiuitor. Doamne crede‑mă, sînt sătul de zile, sătul de neînţelegerea Legii, sătul de poporul ăsta încăpăţînat… Nu ştiu… Zău, nu mai ştiu…
– Domnul îl învălui cu blîndeţe. Şi îi văzu chipul înăsprit, obrajii precum cele două table de piatră pe care scrisese cu degetul Lui toate poruncile, de două ori, acolo, pe muntele Sinai. Parcă obosise şi parcă împietrise Moise al Lui.
– Moise, Moise, zise Domnul.
Oftă Moise:
– Doamne, mi‑ai arătat slava Ta. Mi‑ai dat un loc lîngă Tine, pe stînca Ta… Doamne, am înălţat şi răspîndit Legea Ta. Doamne, acum şi în veacul vecilor poporul ăsta încăpăţînat, precum toate popoarele lumii cunosc şi vor cunoaşte că Tu eşti Unul, sfînt, Dumnezeul lor. Dar eu, Moise, eu cred că nu mai vreau şi parcă nu mai pot să le îndur blestemăţiile şi toate celelalte… Le ştii Tu prea bine, Doamne…
– Moise, Moise, oftă Domnul.
– Ei bine, Doamne, iată‑mă: nu mai vreau să trec Iordanul. Doamne, Dumnezeul meu, te rog şi eu ceva pentru mine… Răpeşte‑mă la Tine. Ia‑mă la Tine precum pe Enoh… Sau cum vrei Tu, dar nu mă mai lăsa printre ei. Ştii prea bine, Doamne, iar se vor răzvrăti, iar vor uita, iar vor păcătui, iar îşi vor împărţi sufletul la zeci de dumnezei născuţi din minţile lor supuse cărnii şi plăcerii şi neîncrederii şi îngîmfării…
– Gata, taci, Moise! porunci Domnul.
Moise nici măcar nu tresări. Dar răspunse apăsat:
– Şi totuşi îi iubesc, Doamne. Şi mi‑e atît de milă.
Domnul îl învălui din nou, cu mare grijă. Şi dintr‑o dată începu să rîdă, cu hohote:
– Moise, Moise, arăţi ca un urs bătrîn şi posac. Moise, cînd te‑am văzut Eu rîzînd curat şi frumos, după placul inimii tale, după placul bucuriei Mele? Cred că niciodată, Moise.
Moise se posomorî. I se adînci cuta dintre sprîncene. Iar strălucirea feţei sale se întunecă. Dădu din umeri neputincios şi bombăni:
– Doamne, pînă şi Cîntarea mea a fost un blestem…
– Moise, zise Domnul, Eu sînt Cel care sînt. Iar Cuvîntul înseamnă şi Legea şi Harul, ai uitat?! Ascultă‑Mă bine: te las aici 40 de zile. Dacă în această rugăciune Mă vei afla astfel încît să rîzi din toată inima ta de om bun şi blînd cum altul nu am, ei bine Moise, te răpesc la Mine. Caută şi vei găsi.
Plecă Domnul şi rămase singur Moise. Vîrful muntelui era de nevăzut în lumina orbitoare noaptea. Iar peste zi în nor roşietic, strălucitor.
În tabără poporul tremura, dădea cu fruntea în ţărîna din faţa Cortului Legămîntului şi aştepta pe Iosua să treacă Iordanul. Şi gurile lui rosteau jurăminte după jurăminte, în dorinţa aprigă după ţara făgăduinţei şi în groaza de pedepsele pe care le primise şi de care doar aşa îşi amintea mereu.
De pe stînca muntelui, Moise vedea şi auzea toate astea, vedea şi îşi reamintea de toate cele care fuseseră, vedea şi auzea toate cele care vor veni. Şi nu reuşea să găsească deloc pricina de zîmbet, darămite de rîs. Şi parcă se cufunda tot mai adînc într‑o tristeţe de moarte.
Dar în ultima zi, cînd ajunsese la capătul suferinţei lui, toată – cu tot şi cu totul, arătînd el, Moise, ca o umbră de lumină de atîta post şi rugăciune, Îl rugă pe Domnul Dumnezeu să‑l ierte.
Şi dintr‑o dată Moise nu mai văzu, nu mai auzi, nu mai simţi. Era ca şi cum nimic n‑ar fi fost. Dar nu era nimicul. Apoi, încet, încet, cu mare, mare blîndeţe totul prinse a se însori. Ca un dar întru har de nesfîrşită bucurie întru dragoste şi iertare se născu din Cuvînt de nesfîrşită lumină Pruncul. Şi văzîndu‑L, Moise se bucură cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea fiinţei lui.
Îi zîmbi Pruncul, iar Moise rîse curat şi frumos.”
„… mohorît cerul…
cîinele vagabond ud…
ploaie – december…”
(din TRILOGIA lui THEOPHIL MAGUS– Ed. Eikon, 2015)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
