Modelul paideic – „mod de întrebuințare”

Motivul modelului educativ se reeditează de fiecare dată când vine vorba despre formare și este invocat, de cele mai multe ori, prin problematizări extreme – fie în ipostaza de lipsă sau carență („criza modelelor”, „unde ne sunt modelele de altădată?”), fie este prefigurat, cu emfază, ca o instanță care ar rezolva toate chestiunile legate de instrucție, educație, învățământ. Această topică (dar și multe altele) trebuie abordată cu realism, calm și echilibru, reliefându-se specificitatea funcțională, dinamica intimă și reverberațiile de ordin educativ.

În calitate de activitate finalistă, educația presupune orientarea persoanei către un scop, drumul fiind presărat cu mulți „marcatori” și „modelatori” valorici. Ca să fiinţăm şi să evoluăm, avem nevoie de un reper, de un ghidaj. Până a ajunge să ne orientăm de unii singuri, ne lăsăm purtați de o alteritate, fiind modelați în concordanță cu un referențial exterior. Simultan cu influența primită, suntem atenți și la tiparele ce ne sunt puse în față. Căutăm modelul înafara, dând sens şi consistenţă interiorului nostru. Pentru a ajunge la noi, trecem prin (pe la) alţii. Nu suntem siguri dacă suntem pe drumul cel bun decât interogând și pe cei din jur, punând la treabă şi „ochii” celorlalţi.

În fond, ce este un model formativ? Modelul de acest tip este o „zare” ideatică, o chemare normativă ce ne spune cum trebuie să devenim, unde trebuie să ajungem. Modelul poate fi atât o construcţie ideatică, abstractă, cuprinzând imperative şi valori (mai mult sau mai puțin utopice, vezi „idealul educativ” din legea educației), dar se poate identifica şi în concretețea unui mod de a fi, de a gândi, de a deveni, propriu unui semen – care este sau a fost.

Modelele pot fi directe, identificabile imediat în realitatea proximă din care facem parte (profesorul meu, prietenul meu etc.), dar pot fi şi indirecte, mediate de diferite ipostaze culturale (literatură, film, mitologii – mai vechi sau mai noi etc.). Modelele pot fi atât reale, naturale, cât şi ireale, construite. Ele sunt purtătoare de valori, dar şi de false valori. Le putem întâlni din întâmplare, fără căutări programate, noi ducându-ne spre ele, din iniţiativa proprie (chiar dacă dimensiunile acesteia ni le-am proiectat demult în spiritul nostru) dar, de multe ori, acestea ne sunt sugerate, induse sau impuse cu acribie prin tehnici sofisticate de prefigurare (chiar manipulare) a conştiinţelor. De regulă, modelele sunt livrate sau sugerate de alţii. Educaţia instituţionalizată reprezintă o hetero-modelare (formare de către alţii), după repere de multe ori unice, standardizate, în conformitate cu o gamă destul de săracă de elemente, dacă nu chiar unilaterale. Cel mai bun model este cel pe care îl identificăm sau edificăm pe cont propriu. Căutarea de unul singur a modelului autentic şi potrivit propriului eu ar trebui să constituie ţinta supremă a oricărui program de pregătire.

Modelul atrage prin aceea că el întrece cu ceva felul de a fi al persoanei la un moment dat. Prin el îmi dau seama că ceva din fiinţa mea este precar sau amendabil dar, în acelaşi timp, mă şi mobilizez pentru a depăşi starea conştientizată. Tentaţia asemănării cu chipul altuia se naşte în cazul unei diferenţe axiologice autoasumate şi recunoscute de cel în cauză. De aceea, nu-mi pot propune să „semăn” cu mine însumi, ci cu „altceva” sau „altcineva”. Progresul şi împlinirea în plan axiologic sunt incompatibile cu situările uni-nivelare, tautologice. Modelarea presupune acceptarea unei alterităţi care mă întrece valoric (sau, cel puţin, aşa cred eu despre aceasta). Există însă riscul ca în această devenire şi acaparare a trăsăturilor modelului să pierd din vedere distanţa care trebuie s-o păstrez faţă de el. Acapararea totală a unui model mă poate desfiinţa pe mine ca entitate, ca personalitate. Nu toate notele modelului sunt transferabile sau benefice pentru mine şi nu toate trăsăturile mele se lasă modelate în sensul cerut de model. Modelarea este, de fapt, o „negociere” între cuprinderea eului şi chemarea propusă de alteritate. Aceasta este un fel de „fericită întâlnire” ce determină o revelare a unor calităţi pe care le posed deja dar care sunt „trezite” de abia de căutare, de o re-găsire a mea pe drumul către model. Încăpăţânarea de a deveni identic cu modelul mă conduce către desfiinţare.

Modelul va funcţiona doar ca un punct de referinţă pentru cel ce tinde să şi-l aproprie. Trebuie să ne ducem suficient de mult către acesta, dar să şi păstrăm distanţa cuvenită. Modelul veritabil ne pune în mişcare, ne urneşte fiinţa din loc, ne reorganizează energiile în raport cu un exterior, dar ne predispune și către interiorizare, ne pune și pe gânduri, ne trimite, printr-un fel de recul, la noi înşine. Într-o anumită măsură, el ne ţine pe loc, ne stabilizează într-o matcă care ni se potriveşte sau este pe măsura noastră.

Modelul este un pretext pentru regăsirea proporţiilor noastre adevărate. Este bine să ştim cât să ne apropiem de el, până unde merge filiaţia, când şi cât să ne împotrivim acestuia. „Despărţirile” de model sunt normale şi pot să dea seama tocmai de măreţia forţei şi amplorii lucrării acestuia asupra noastră. Adevăratul model este cel ce ne trimite dincolo de el, cu ceva din el, pentru regăsirea naturii noastre intime. Ocultarea sau dispariţia modelului anunţă maturizarea modelării noastre.

Un model ne-a format cu adevărat când nu mai avem nevoie de el, când ne putem descurca fără el. Şi, poate, atunci când noi înşine am devenit, pe nesimţite, un alt model, cu aceeaşi menire, pentru alţii.

Modelul este „mare” nu prin el însuşi, ci prin reverberațiile pe care le produce după ce acesta a încetat să mai existe…

(Acest text este o reluare îmbogățită a unei secvențe din lucrarea noastră, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 30-31)

Imagine de pe herculanopires.org.br