Alex. Ștefănescu 
Astăzi e ziua de naștere a lui Nicolae Manolescu, omul providențial al biografiei mele. Îi urez din toată inima „La mulți ani!” și îi dedic evocarea care urmează.
La sfârşitul lui 2008, în ultima etapă a concursului Zece pentru România, organizat de Realitatea TV, premiul de excelenţă la secţiunea Scriitori i-a revenit lui Nicolae Manolescu. Mihai Tatulici mi-a dat telefon şi m-a invitat şi pe mine, ca fost student al lui Nicolae Manolescu, la gala de premiere (de la Ateneu), ca să prefaţez înmânarea premiului printr-un laudatio.
Scurtul meu discurs a avut succes, deşi l-am ţinut după Florin Piersic (premiat la secţiunea Actori), care a vorbit, ca de obicei, mult şi cu farmec, cucerind asistenţa. Am spus:
– N-am reuşit niciodată să-l ajung din urmă pe Nicolae Manolescu, care, în treacăt fie spus, şi arată mai bine decât mine, deşi eu sunt mai tânăr decât el cu opt ani. Eu am publicat până în prezent cincisprezece cărţi, Nicolae Manolescu peste douăzeci. Eu am fost vicepreşedintele unui partid (PNŢCD), Nicolae Manolescu – preşedintele unui partid (PAC). Istoria literaturii române publicată de mine se referă la o perioadă de șaizeci de ani (1941–2000), în timp ce istoria literaturii române a lui Nicolae Manolescu acoperă cinci secole. Cartea mea are 1200 de pagini format mare, a lui – 1500. Cât priveşte succesul la doamne şi domnişoare, e un subiect prea dureros pentru mine ca să-l mai deschid…
Ca premiu, Nicolae Manolescu a primit un stilou de mare valoare, dintre acelea care se pun la dispoziţia şefilor de state când semnează tratate internaţionale. Stiloul, îmbrăcat în calcedonie, o piatră semipreţioasă translucidă de un cenuşiu-bleumarin misterios, cu un luciu de ceară, are o peniţă fabricată dintr-un aliaj de aur şi platină. În masiva cutie de lemn nobil, în care stătea culcat ca într-un leagăn, mai era înfiptă, într-un locaş matlasat, o călimară, placată cu argint, plină cu o cerneală violetă princiar-romantică, de genul celei cu care scria uneori Eminescu scrisorile către Veronica Micle.
Au trecut de la acel moment sărbătoresc câteva luni. Într-o seară, la un restaurant, cineva m-a întrebat, în prezenţa lui Nicolae Manolescu şi a altor cunoscuţi ai noştri care se mai aflau acolo, dacă, luând în considerare ceea ce spusesem la Ateneu, se poate afirma că toată viaţa l-am invidiat pe Nicolae Manolescu. Am explicat că discursul meu fusese fantezist şi autoironic, că renunţasem în mod intenţionat la un stil prea solemn, ca să nu-i plictisesc pe spectatori. Şi am adăugat:
– Nu l-am invidiat. L-am admirat, cu înflăcărare, cu o candoare pe care mi-o păstrez şi azi. Fiecare succes al său m-a bucurat mai mult decât propriile mele succese. Ca să fiu însă sincer până la capăt, o dată, o singură dată, l-am invidiat.
– Când ?! a întrebat Nicolae Manolescu însuşi, ridicându-şi privirea din ceşcuţa cu cafea în care tocmai îşi turna puţin lapte.
– Atunci când aţi primit în dar stiloul acela nemaivăzut, de la Realitatea TV.
Fără să ezite o fracţiune de secundă, Nicolae Manolescu mi-a spus:
– Ţi-l fac cadou. E al tău. Dar, îţi dai seama, nu îl am la mine. Iar mâine plec la Paris. O să-l las cuiva care o să ţi-l aducă după plecarea mea.
Inima a început să-mi bată nebuneşte, de bucurie şi neîncredere. Făcusem pentru acel stilou un coup de foudre, ar fi fost un noroc prea mare să-l primesc în dar. Şi apoi… precis Nicolae Manolescu o să uite. A spus-o aşa, în treacăt, ca să îi uimească pe cei prezenţi cu un gest spectaculos. De altfel, nici unul dintre ei nu a luat în serios promisiunea. Toţi au râs ca de o glumă simpatică.
Iată însă că după câteva zile, în timp ce mă aflam în redacţie, la biroul meu, şi desfăceam zecile de plicuri cu cărţi (cele mai multe proaste) primite prin poştă, uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut şoferul lui Nicolae Manolescu, Marius, cu un pachet în mână:
– Domnul Nicolae Manolescu mi-a spus să vă dau asta…
Am luat cutia, fulgerat brusc de fericire. Am aşezat-o pe birou şi l-am sărutat zgomotos pe Marius pe amândoi obrajii, ceea ce l-a nedumerit profund (şi l-a şi speriat puţin). Cuprins de o exuberanţă fără margini am coborât şi urcat de zece ori, în fugă, scările care duc de la parter la etajul unde se află redacţia. Şi am declarat tuturor celor pe care îi întâlneam:
– Douăzeci de ani de acum înainte nu îl mai contrazic niciodată pe Nicolae Manolescu.
– Şi dacă vreodată nu are dreptate? m-a întrebat cineva, maliţios.
– Întotdeauna are dreptate! am replicat eu categoric.
