Carmen Sorescu 
Maria, ca de obicei, spunea ceva despre moarte, aparent, „lucruri trăznite”, dar care aveau să se întâmple în câteva zile, povestea cu detalii, informații pe care le auzeam pentru prima oară și pe care nu le puteam prelua din mers, astfel că totul în mintea mea devenea confuz, întunecat, drept pentru care nu-mi rămânea decât să urmez, așa cum urmează soldații pașii căpitanului pe un câmp minat. O priveam neîncetat și pe fruntea mea ca pe un panou publicitar se plimba o singură propoziție: Nu știe să citească! Și tot așa, o dată, de două ori, încontinuu, îmi era teamă să nu „vadă”, să nu priceapă. În timp ce cuvintele ei îmi pătrundeau timpanele, ca o contrareacție, vorba maică-mii, putea să manifeste puțină milă, „eu” atât puteam să afirm sub piele, cu atât puteam să mă apăr de cruda realitatea care avea să se manifeste în curând. Ea, tot spunea: De ce crudă?! Doar știm de la bun început că asta se va întâmpla; și iarăși Maria lua cârma acelei plute pe care ne îngrămădisem toți în călătoria alături de ea; la fel cum făceam când eram mică și ne plimbam pe râu, cel mai mare dintre noi, și de vârstă și de înălțime, împingea pluta cu o cracă, iar noi, restul stăteam pitulați, parcă să nu fim văzuți, să nu deranjăm bunul mers. Pe Maria însă altceva o făcea și mai în vârstă și mai înaltă, la fel ca în practicile yoga, în ea se unea tot ce era foarte jos cu tot ce era foarte sus.
*
Deocamdată suntem figuranți dar cu timpul toți vom deveni actori în roluri principale.
*
Moartea nu e ceva rău, am văzut și eu oameni câțiva oameni cum au murit, nu au țipat înspăimântați, nu s-au zbătut, mai ales nu s-au împotrivit; pur și simplu sufletul nu mai e confortabil în acel corp, de obicei bătrân sau bolnav, și pleacă. Este ca o înțelegere de comun acord făcută cândva, iar acum contractul a expirat, niciunul nu se supără, numai noi, restul, pe margine, plângem. Plângeam după un corp care a mers, a vorbit, ne-a îmbrățișat, iar din clipa morții acest corp se transfigurează în fotografii, amintiri, obiecte care i-au aparținut, expresii, glume. Ce rămâne e doar o brazdă adâncă, ca o zgârietură făcută de un animal sălbatic direct pe față, iar cicatricea e una din acelea, la vedere, care se vindecă sau nu, există riscul să scormonească în tine și să se întindă, la fel ca în legenda amerindienilor cu cei doi lupi, alb și negru, depinde pe cel pe care-l hrănești. Acest soi de nerozie caustică care se răsucește în noi, acest parazit care se poate lipi de ficat, acestei stări e bine să-i înfigem cuțitul, e tot ce putem ucide în noi, lupul negru.
*
Viața e o câmp sinistru, gol, extenuant, zi de zi mă duc să-l însămânțez, este istovitor, gândindu-mă că sunt un țăran cu mâinile murdare de pământ, pământul care-mi dă să mănânc, tot acel pământ care, la un moment dat, mă va mânca el. Între cele două flămânziri boabele cresc.
*
„Moarte și portocale” este parola din cartea cu aproximativ același titlu, „Moarte și portocale la Palermo”, carte pe care tatăl meu o avea într-o colecție și pe care evident mă îndemna s-o citesc. Nici vorbă, nu mi-au plăcut cărțile polițiste niciodată, dacă-mi amintesc bine singura carte de gen pe care am citit-o a fost: Adio, Ringo! După moartea câinelui nici că am vrut să mă apropii de astfel de cărți, eram destul de mică, și nu știu de ce, credeam că în fiecare carte polițistă moare un câine. La fel când am crescut mai mare, nu-mi plăcea să stau în preajma oamenilor bolnavi, cum fusese bunicul dinspre partea mamei, aveam impresia că în fiecare bolnav moare un “om” pe care nu l-am cunoscut niciodată.
*
Îmi amintesc de multe ori mirosul portocalelor pe care le desfăceam mai ales iarna lângă brad. Obișnuiam atunci, din lipsă de ornamente, să atârn de crăci dulciuri, covrigi și portocale, acestea din urmă erau foarte rare, nu aveam niciodată mai mult de 4,5, iar când decojeam una era eveniment. Nu aruncam nimic, cojile le puneam la uscat pe calorifer, iar semințele le puneam într-un ghiveci cu speranța că voi avea un portocal. Mirosul de portocale, și azi, îmi trezește aceeași bucurie. Mai este apoi mirosul de cafea la ibric, care la fel, îl simțeam doar de sărbători, deci nu ar fi de mirare dacă vreau să mă simt bine să fac o cafea turcească și să mănânc portocale, dacă se poate împreună. Cu timpul am simplificat toate astea și îmi prepar ness cu suc de portocale.
*
Poate că moartea e doar un instrument ajutător pe care corpul stricat l-a inventat pentru supraviețuire.
*
Din capul locului am să spun tranșant: am crezut și continui zi de zi să cred în nemurire. E cât se poate de simplu, și bunica credea la fel, nu ai nevoie de studii doctorale pentru înțelegerea ei. Deși, este incorect spus: pentru înțelegerea ei, pentru că: nemurirea se simte, se trăiește la fel de bine ca toate celelalte. Dacă ați avut privilegiul să simțiți pe propria piele cu atât mai bine. Viața, astfel, nu este decât un tablou sau o priveliște pe care o vezi cât e ziua de mare, un platou imens, iar noi facem parte din această integrare, curată – murdară. Dihotomia viață – moarte nu este decât o percepție limitată specifică gândirii. Dualitatea doresc – nu doresc macină, strânge de gât, ne obosim într-o luptă de prisos cu noi înșine într-un război fără sens. Gândim prin comparație: bun-rău, lumină-întuneric, femeie-bărbat, viață-moarte, dacă am scăpa de aceste diviziuni am putea vedea lucrurile întregi. Bifurcarea e o metodă înceată, oprește imaginea unei totalități depline, vindecate, este până la urmă o autodezmembrare. De ce căutăm zi de zi să tăiem, oare fracționalitatea ne ajută? Dimpotrivă, ne face să stăm pe loc. Poate că asta este ideea, viața fiind prea lungă, ne place să stăm la umbra ei cât mai mult, este un fel de dispozitiv al minții care taie, taie, zi de zi, scindează.
*
Un câine latră, o plantă înflorește, un copil se joacă.
*
Oare de ce ne-am născut cu această înfrânare, cu această piedică a minții? Practic, nu putem ajunge la orizont niciodată pentru că ne împiedicăm de diverse așa zise probleme, complicăm inutil lucrurile. Poate că materii precum filosofia, matematica nici nu ar mai fi existat, dacă ne-am fi născut cu o cât de cât preliminară panoramă a întregului.
*
Nu știu ce anume s-ar putea declanșa la specia umană, ce poate pune în mișcare mecanismul de percepere a luminii, a lumii de dincolo, dar știu sigur că sunt oamenii care pot vedea încă din zilele noastre; nu știu cât va dura, o sută de ani, o mie, un milion, cândva oamenii se vor naște și vor ști sigur că sunt nemuritori.
*
Ochii sunt doar pentru ce este în curtea noastră. Aveam o vecină la țară ai cărei copii, toți trei, emigraseră în SUA, făcuseră medicina și plecaseră chiar înainte de 1989, nu știu cum. Când o întrebam pe vecina mea unde sunt copiii, ea spunea: În Germania, pentru că străinătatea pentru ea era Germania și atât, din ce auzise la radio sau tv, habar nu avea de America sau alte țări. Germania era tot ce era dincolo de țara ei. Când intri în contact cu un astfel de om pentru care lumea se termină la gardul casei nu poate fi decât frumos. Drumul ei spre nemurire era mult mai scurt, pentru că ea nu se oprea pe alei întortocheate ale minții să separe ce nu era de separat. Într-un fel era mult mai bogată, ferită de toată investigarea și încadrarea manifestărilor pe Pământ, așa cum parcă atinsă de o boală chiar și eu întocmesc acum.
*
Nemurirea nu trebuie privită spre cer, sau mă rog, dacă prin cer înțelegem necunoscutul, poate fi poetic, de ce nu; nu trebuie privită nici înlăuntrul ființei. Nemurirea se întâmplă. Atât. Elitiștii când se vor vedea băgați la grămadă vor spune, nemurirea e mediocră. Poate fi, dacă prin mediocritate cădeam de acord să fie banalitate și truism. Moartea are și ea limita ei, de la un anumit punct devine altceva. Omul s-a născut cu această mică, mare deficiență: de-a nu muri de-a binelea. Desigur există cuvântul înviere. Dar nu despre asta e vorba acum ci despre această meteahnă foarte fragilă ca o lacună a ființei umane, ca un neajuns sau ca o slăbiciune, care brusc prin moarte se autoconvertesc în opusul lor. Omul nu e capabil de nimic complet, nici măcar de moarte, are multe vicii și imperfecțiuni; nu-și poate împlini rotunjimea ființei nici într-un corp perfect, căci suntem plin de boli, nici într-o iubire perfectă, căci nu avem organ afectiv, nici într-o moarte perfectă, pentru că atomii se duc în ecosistem, cumva la reciclare. Purtăm permanent cu noi sechelele unei boli sau unui tratament, nemurirea.
*
Mai avem de învățat, mai avem de dezvoltat organe și simțuri noi pentru o configurație viguroasă.
*
Dacă am fi avut dovezi ale unei vieți viitoare, dovezi palpabile, cred că ar fi existat spitale specializate în eutanasiere, când te săturai de viața asta te duceai liniștit pentru ați fi redată alta.
*
Nu aveam în noi nicio altă transformare de care să știm clar, după ce corpul e destrăbălat în moarte, la timpul parastasului nu se ridică nimeni ca Isus, rămânem pironiți pământului. Separarea de trup este o transmutație perfectă, un fel de revoltă invizibilă, egoistă.
*
De trădare nu poate fi vorba, nu ai cum trăda ceva ce nu mai există, mai ales că obiectul-corp se leapădă de la sine; și în iubire e la fel, nu putem fi mereu fideli unor materii perisabile, dacă rămânem fideli, rămânem unei legături între suflete.
*
Cele mai mari obsesii sunt pentru suflete frumoase nu pentru viitoare și sigure cadavre.
*
Tot ce este insuficient îndeamnă la răzvrătire, moartea devine astfel similară unei sieși împotriviri. Moartea nu este un contraargument pentru viață, nu contrazice și nu dezminte, este o reacție, poate chiar o reproducere. Poate că viața este un efect secundar al morții…
*
Poate ar trebui să ne recalculăm timpul, anii, vârsta, după un alt model, în funcție de acest mic, mare amănunt, pătrunzător până la oase și perspicace, sufletul.
*
Un câine latră, o plantă înflorește, un copil se joacă.
