Maria, femeia pe care o cunoscusem astă vară, mai exact pe 14 august, într-o zi de sâmbătă, când venisem toți acasă, special să o cunoaștem era una din acele persoane, somitate în materie, eroină, cu o faimă inegalabilă, pe care și preotul o recomanda, cu toate că nu lucrase niciodată la biserică, ci fusese mai mult curioasă și constrânsă de împrejurările triste ale vieții ei. Avea 65 de ani, dar arăta cu cel puțin 10 ani mai tânără, înaltă, atletică, muncită, nu știa să citească sau să scrie, în schimb știa despre moarte absolut orice, înmiit mai mult decât mine. Când voia să mă învețe ceva vedeam pe chipul ei bucuria de-a împărtăși și bunăvoința, avea o educație informală, aceea a bunului simț, dar nu spunea ca și când ea m-ar învăța, ea ar ști, așa cum făcea, de exemplu, bunica, ci spunea: d-na Georgiana așa făcea, sau: Am văzut și eu la d-na Tănase. Cred că era una din puținele ei minciuni, nu de la ele învățase, ci sunt convinsă că ea le sfătuise. Dar, cumva lipsa școlii îi dădea impresia că este insuficient de verosimilă și atunci invoca diverse doamne cu „prestigiu” care ar fi fost credibile. Maria avea acea rușine toxică, involuntară, necontrolată pe care corpul ei o secreta mai ales când erau mulți oameni în jur, se înroșea inexplicabil la față și punea capul în jos. Erau zile când depășea cu mult proporția scenariului în care se afla și uneori prefera să plece brusc. Când am întrebat-o, mi-a spus că nu este persoana potrivită și cedează, fără să vrea, fără să știe de ce, și că: „viața e în altă parte” – și nu de multe ori cita scriitori celebri fără să-i fi citit vreodată. Încercam să mi-o imaginez pe d-na Tănase spunând ce spunea Maria și-mi era clar că primei nici prin cap nu i-ar fi trecut, deoarece știam foarte bine istoricul familiei ei sceptic, necredincios, agnostic. Prin urmare, nu-mi rămânea decât să mă amuz subtil în fața încercării ei de-a da „vina” pe doamnele „atotștiutoare”. Maria nu era ca toți ceilalți oameni, era singura care (con)viețuia cu moartea, chiar dacă și noi, restul, trăim la fel, refuzăm să o vedem, că face parte din parcela rezervată, suntem total dezinteresați față de acest inevitabil aspect al „vieții” și ne preocupam de prezent și de corp mai ales în scop utilitar. Maria avea o înrudire de sânge cu moartea, pe linie paternă, dacă luăm în calcul că și viața și moartea sunt de la Dumnezeu, îi știa toate vicleniile, trucurile, mofturile, chichițele, ceea ce nici medicii, vracii, preoții nu știau, și bănuiam că minciuna ei de-a da “vina” de la moarte învățase. Am să pun o graniță și aici, între Maria și noi, restul, nu doar pentru că ea de multe ori ea se exprima: voi. Medicul e cu medicii, preotul cu preoții, eu cu plebea și tot așa, fiecare dintre noi are o categorie în care intră, ea, nu. Granița era trasată de la sine de această filiație a ei cu moartea, pe care noi, restul, nu o avem.
Am să lămuresc de la început: Tot ce a spus Maria despre moarte s-a adeverit. Și spun s-a adeverit, pentru că nimeni nu credea și ne uitam la ea ca și cum ar spune basme și nu murise nimeni niciodată pe Terra și așteptam să vedem dacă așa este. Poate că așa era, niciodată nu fusesem suficient de trează să-mi dau seama, aș fi putut scrie: Tot ce a spus Maria așa a fost sau s-a împlinit, dar s-a adeverit e cuvântul care mi-a venit pe buze și cred cel mai indicat pentru că reflectă justețea, ceva ce ea știa deja și se confirma, nu era ceva nou atunci aflat, dimpotrivă era un adevăr foarte cunoscut și acum se dovedea. Mama, lovită de evidența adevărului, la prima vedere, terifiant, deja îmi șoptise de câteva ori la ureche că nu-i mai place de ea, că i-a spus verde în față, fără nicio cruțare, că fusese fără milă, că știuse exact și că mai bine tăcea. Poate că știam toți de acolo, dar niciunul dintre noi nu avusese curajul și mai ales antrenamentul Mariei de-a vorbi despre moarte foarte banal ca despre o supă de roșii, pe care toată lumea știe că o va găti la momentul oportun în anotimpul propice.
Ceea ce aveam să învăț despre moarte, cum vine, când, de ce, care sunt semnele, simptomele, alchimia, augurul, predicțiile, obiceiurile înainte de, după, Maria, ca un bun pedagog, nu doar că le știa tehnic, spiritual, tradițional, sufletește, le și spunea cu drag, numai că trebuia să le înveți, să fii silitor, să faci temele zi de zi.
Când povestea, gesticula, vocea era sigură și clară și după numai o săptămână începusem să mă întreb cât mai des dacă școala pe care eu o făcusem îmi folosea la ceva și dacă nu cumva chiar mi-aș fi ratat viața dacă nu o întâlneam, într-un mod straniu, scăpam ocazia de-a înviora viața prin (in)congruență cu moartea. Altfel spus, Maria nu opunea rezistență în fața morții, nu se împotrivea în niciun fel, când venea venea, ca un prieten neanunțat și pe care nu era frumos să-l ții la ușă, pentru că nu, poate era de pe drum, îi era sete, foame, în cazul de față, ce aveam mai bun de oferit decât propria persoană, sau, cui îi era rândul. Ei bine, voi ajunge, încet, încet, la fel și fel de cuvinte, care mai de mai simple și mai complicate. Acest cuvânt: rând, în contextul: I-a venit rândul, în sensul de-a muri, era folosit de Maria în detrimentul expresiei: I-a sunat ceasul. Mintea mea, fără cel mai mic menajament, când aude expresia: I-a venit rândul, îmi deschide un ecran de cinematograf cu Monumentul Morților, din Cimitirul Père Lachaise, Paris, în fața căruia mă așez metaforic și contemplu. Nu am altceva mai la îndemână pentru cuvântul rând, nici măcar rândul din școala generală când ne aliniam să intram dimineața la ore, pentru că nu, în astfel de rânduri am stat foarte mulți ani de zile sau coada de la pâine, pentru că la pâine nu prea stăteai la rând ci la coadă, în mod ironic-paradoxal, coada ar fi peiorativ, nu prea poți spune că ai stat la coadă să intri la ore, coada cere un fel de îmbulzeală, dar la școală nu se călca nimeni în picioare să intre, dimpotrivă, când terminam orele stăteam la coadă să ieșim și mai ales să scăpăm. Maria folosea și cuvântul: scăpa, în sensul de-a rămâne în viață. Se pare că da, a scăpa de la școală sau de moarte este o debarasare, o salvare. Revenind însă la cuvântul rând el presupune două lucruri, unul îmbucurător: nu ești singur, ești în categorie cu cineva, și altul mai trist: nu poți ieși din ordine, pentru că da, rând înseamnă întâi de toate disciplină, regulă. Așa s-a întâmplat cu Mihai, un vecin care murise de tânăr, el ieșise din rând, boala îl scosese din aliniament, dar dacă stai respectuos și ai răbdare îți vine rândul fatalmente. Prin urmare, moartea schimbă conotația cuvântului trist, căci nu mai e trist să stai la rând, e mai rău să ieși din rând. Și nu doar atât, ce ușor era de spus: E mai bine pentru el că a murit! Am auzit frecvent: Se chinuia rău, e mai bine așa! Sau: Bine că a murit, a dat Domnul! Iată că moartea iar schimbă sensul, propriul sens. Răsturnarea de situație devine terapie, viață. Terapia prin moarte.
Seara ne strângeam toți la masa din curte, mâncam ce mâncam, nu prea intra în noi, dar ne forțam, ne îndemnam unul pe altul, cu fel și fel de propoziții minciuni, apoi urma un moment de tăcere, doar țânțarii se mai auzeau arzând în lampa electrică și noi ne întrebam ce este moartea așa cum se întrebau filosofii greci ce este materia, din ce este alcătuită sau dacă este divizibilă. Moartea venea și pleca, ca un hoț care niciodată nu era prins asupra faptului, își lua ce poftea și sărea gardul de unde venise. Pe noi asta ne frământa mai mult, nu ce lua, pentru că știam așa cum știam că vulpea fura găini știam și moartea ce preferințe avea, dar nu asta era problema, ci unde se ducea cu bunul furat. Dacă despre vulpe știam că are o scorbură prin apropiere, mulți vecini o văzuseră și puteau confirma, despre moarte lucrurile stăteau altfel, dar Maria știa și asta. „Ei bine, tanti Maria unde e acum? E în drum spre Rai, dar deocamdată stă la poartă?” Și noi ne uitam unii la alții îndobitociți, care poartă, de ce stă, de ce nu e încă în Rai? Maria continua: „Trebuie să moară 3 oameni și să vă duceți cu lumânări la ei, primii 3 care vor muri acum, unul după altul.” Trecuse o săptămână și nu murise nimeni: „Tanti Maria tot la poartă este? Da, tot acolo. Păi nu e bine, că așteptă. Și ce trebuie să fac, să mă rog să moară cineva, asta nu prea e creștinește. Nu e, dar ce să faci, mamă, dacă nu vrei să aștepte. Și ce e așa rău în așteptarea asta? Dar e la poarta cimitirului, nu a la Raiului.” I-am scris soră-mii pe whatsapp: Corectez: Nu e la poarta raiului, ci a cimitirului! Soră-mea uimită îmi pune o iconiță cu ochii ieșiți din orbite, după care îmi trimite niște link-uri lămuritoare de pe un site creștin-ortodox.
Nu mai înțelegeam nimic, corpul distrus ca o epavă se scufunda din ce în ce mai mult în neantul de nepătruns al acelui loc deosebit de frumos și în care urma să fie pe deplin fericit, iar noi la suprafață îi pierdusem urma. De la suprafața terestră, aceea, vorba vine, palpabilă, căci o atingeam cu picioarele, dar în fine, de ce nu și cu mâinile, dar și de la suprafața ignorantă a religiei, iar eu una îi luam doar praful prin „înțelegerea” profană, lucrurile se împrăștiau în toate părțile, doar Maria era capabilă să le țină strânse și să le urmeze.
Maria ardea tămâie în fiecare zi, mirosul îmi creea un gol în stomac negru și adânc asemenea unei gropi care-și aștepta sicriul, pentru că nu, și pământului îi e foame. Ceea ce era puțin intrigant era că Maria nu ne spusese de la început totul, nu ne făcuse o listă, nu știam ce ne așteaptă, dar cum intra în curte făcea un mic plan pe zilele ce urmau: Mâine la 7 mă duc la biserică să mă miluiesc, apoi fac coliva. Nu știam că femeia care urma să prepare coliva trebuia să treacă ea însăși prin invocări adresate lui Dumnezeu, să-i dea voie, s-o țină sănătoasă. Labirintul prin care mergea Maria spre acel fortificat oraș, luminos era întunecos și întortocheat, noi ne țineam după ea, surdo-muți, identici, și la propriu și la figurat cu lumânările aprinse, lucru care o încuraja să meargă mai departe. Uneori ne mai odihneam, soră-mea nu era obișnuită cu lâncezeala și întreba: Azi ce facem? Maria spunea: Așteptăm! Și tot așa, viața se unea cu moartea în această legănare în care eram și noi luate..
Maria era imună în fața morții, nu-i mai dădea nicio lacrimă, indiferent dacă vorbea de soț sau copiii ei sau oricine altcineva, vorbea despre aceste eveniment ca despre o meserie, asta și era până la urmă, meseria ei era moartea, și tocmai de aceea o aborda ca pe un proces tehnologic cu o rețetă bine știută care nu dădea greș niciodată.
Eu una nu știam ce anume ar fi trebuit să fac să evit locul gol din camera lui, nu știam ce ar fi trebuit să inventez. Desigur nu puteam schimba cu nimic, poate doar mobila, dar arhitectura lemnele nu ajutau cu nimic, voiam să urmez celebrul citat care părea promițător dar greu de pus în practică, ca un avion performant care e proiectat greșit și nu poate să zboare: „Dacă nu poți schimba situația, schimbă-te pe tine însuți”, de asta literatura îngrașă și nu ține de foame, și, prin urmare: Ce ar fi trebuit să fac să evit locul acela gol care se mutase și în mine, ce anume ar fi trebuit să inventez? Minciuni, băuturi, iubiri, călătorii… toate paralizează pentru o vreme. Și asta îmi amintește de un coleg care luase un credit pentru o casă și banca voia să-l execute silit, astfel că nu se mai angaja nicăieri pentru că banca îi lua toți banii, inclusiv alocația copilului, până într-o zi, când a zis că se angajează la negru, era vorba de un credit de 90 mii euro pe care urma să-l plătească până la vârsta de 70 de ani, atunci mi s-a născut fireasca întrebare: Doar nu o să muncești la negru toată viața? El a spus că da, dar dacă moare între timp copiii vor prelua creditul, că-i pare rău că le lasă o așa moștenire. Și eu la fel, trebuie să fac ceva ilegal, trebuie să fentez cumva locul gol. Momentan Maria îl umplea cu amăgiri, haine date de pomană, parastase, colive, miluiri, lumânări aprinse, obiceiuri, peste obiceiuri, într-adevăr mă ținea la suprafața aceea de care vorbeam mai sus, dacă nu aș fi căzut și eu în abis. Și azi merg pe marginea prăpastiei, dar am avut noroc, Maria mi-a arătat-o și m-a ținut departe de ea. Acum știu unde este și mai ales știu că trebuie să merg, să merg și să merg, să nu mă opresc, până când îmi voi trage propria linie. Maria construia un drum, un drum lung al vieții către moarte, și cumva la fel ca Ana din Meșterul Manole, Maria se punea și pe ea în această compoziție, nu știu câte părți, dar ea rămânea și vie și moartă deopotrivă, se bălăcea în ambele lumi, ducea și aducea în egală măsură.
Cine vrea să cotropească, să învingă, ori pământ, ori suflet, mai întâi de toate trebuie să-și facă drum. Maria voia să cucerească și viața și moartea, dar nu-mi dădeam seama prea bine care era dușmanul, pe cine trebuia să învingă, dar eram lângă ea în toată această rețea de comunicații cu suflete. Mă gândesc la faimoasele drumuri concepute de romani, la căile ferate construite de nemți în al doilea război mondial, pe care le-au făcut în primul rând pentru avantajul lor, de-a intra mai bine într-o țară, cum a fost și cazul României, de-a introduce vehicule și soldați câți mai mulți, de-a prădui, apoi autostrada de 500 Km dintre Kabul și Kandahar și exemplele ar putea urma. Poate și noi făceam toate astea în primul rând pentru noi: să nu mai suferim, să nu mai știm cine suntem, să fim ocupate, cu mințile luate de diverse probleme, să uităm de locul gol pentru o vreme; oricum, construiam o infrastructură demnă de invidiat. „Șase săptămâni”, atât spunea Maria că trebuie să dureze, „apoi va fi ceva mai ușor”, adică 40 de zile. 40 de zile, mi-am zis, atât cât a postit Moise pe muntele Sinai și a primit cele zece porunci! Nu eram foarte departe, pentru că tot ce spunea Maria executam ca fiind literă de lege. Paradoxul e că moartea a rămas atât de vie, încât ne răvășește și azi.