Carmen Sorescu 
-Am înșelat-o cu o filipineză, chiar femeia care avea grijă de casă.
-Și?
-A zis că a trecut peste asta și să ne căsătorim.
De fapt căsătoria ei cu Daniel mi se părea sinucidere. Probabil că da, așa era el, vorbea și își trăia viața la maximum pe unde și cu cine apuca, dar asta văzusem de la început în felul lui de-a fi, în gesturi care trădau acest comportament exagerat de bărbat seducător, slinos, care după mine îl anula cât de bine ar fi arătat. Dacă nu ar fi avut aceste manifestări evidente, i-ar fi stat mult mai bine, ar fi fost chiar interesant pentru că părea (era) foarte inteligent.
S-au servit cinci feluri de mâncare, de cinci ori mi-a spus: Poftă bună Carmen, soției niciodată, total nepoliticos, dar cred că Daniel avea dreptate, nu voia să o facă geloasă, o pedepsea fără să vrea prin firea lui naturală, nestatornică, și acum, îngrădit de certificat nu mai era în apele lui, dar totuși ființa aceea nealterată încerca cu orice risc să existe, să iasă la suprafață, chiar și prin aceste mici stupizenii.
-Dacă joci tenis, uite hai să ne vedem într-un weekend, știu niște terenuri în zona B.
-E departe, eu locuiesc la 20 km și am teren în complexul unde locuiesc, nu mai trebuie să plătesc.
Începusem să resping orice apropiere pe care Daniel încerca să mi-o propună.
-Uite cartea mea de vizită.
-Mulțumesc, eu nu am, scuze am schimbat poșeta și am uitat să iau.
-Nu-i nimic. Ai aici tot.
Am lăsat cartea de vizită pe masă lângă tacâm, poșeta era undeva în spatele scaunului și când am vrut să o pun acolo un ospătar m-a blocat așa că am revenit cu mâna pe masă.
Toată seara a fost un regal de infatuare și milă, de soția lui mi se făcuse brusc milă. Încercam să mai salvez din discuții angajând-o ușor în convorbirea noastră dar nu voia, dădea semne că e foarte supărată, lucru pe care-l înțelegeam perfect. În seara asta eram eu în fața ei, altădată cine știe ce altă femeie ar fi fost, și tot așa, numai că Daniel era același, pe locul din capul mesei nu doar la propriu, el continua să fie ca un invitat de onoare în viața ei, ca un musafir, dacă nu-i convenea de el putea oricând să plece, să se elibereze de ceva ce el considera că nu-i aparține, și ea chiar nu-i aparținea. Câteva ore s-a purtat ca un tânăr cuceritor, singur și fără obligații, și-a pus în valoare tot ce considera că are mai bun, din orice nimic care avea el făcea act de mare bravură, spre marea impresionare.
Orice s-ar întâmpla, ca om, nu trec niciodată în tabăra opusă, ca scriitor uneori da, de dragul intrigii, așa că la plecare când m-am ridicat am pus mâna pe cartea de vizită aflată lângă farfurie, femeia în negru m-a văzut și când i-am întâlnit privirea tot ce am putut să fac a fost să las cartea de vizită jos, și atunci în timp ce se ridica de pe scaun și-și punea jacheta am văzut-o zâmbind pentru prima dată în ultimele ore. Pentru prima oară mi-am dat seama de moralitatea scriitorului, care-mi modela câteva crâmpeie din viitorul apropiat. Toate aceste mici evenimente, aparent insignifiante, au undeva o lumină care te te trezește, ca atunci când mergi cu un tren de noapte și controlorul îți pune lanterna în ochi să-ți ceară biletul. E deranjant, dar trebuie să te supui vieții. Actele la control – spune mai multe despre cine ești în astfel de situații.
Femeia în negru va rămâne în negru mereu nu din cauza rochiei, ci vieții ei. Ajunsă acasă, sub duș, în pat, prin bucătărie, femeia va continua să aibă pielea neagră, o tristețe permanentă o va însoți mereu atât timp cât va fi căsătorită cu Daniel.
Am plecat cumva împăcată, obosită, viscolită de întrebările lui Daniel care încercaseră să dea zăpada la o parte și să ajungă la stratul acela subțire care nu iese la iveală decât primăvara, numai că el nu reușise să aducă acest anotimp.
La plecare i-a strâns mâna lui Edgar:
-Ne vedem la tenis! Să mă suni, striga uitându-se spre mine.
De data asta i-a răspuns soția:
-Da, să ne vedem la tenis.
Dar ea știa că nu avea să se întâmple niciodată, cartea de vizită probabil fusese de mult aruncată la gunoi de ospătari.
„Dumnezeu e judecătorul meu” este mai mult o pancartă sub piele, nimeni nu o vede, numai Daniel știa de ea, de fapt nu știu cine trebuie judecat și de ce, el totuși a luat-o de soție, a salvat-o de la sinucidere și i-a oferit viața lui așa cum era. Femeia în negru căpătase mila lui, ca atunci când vezi un pește pe mal și-l arunci înapoi în apă, să poată trăi. Femeia în negru era acum în apa soțului, dar nu știa să înoate. Era o simbioză forțată. Daniel mergea prin viață așa cum îi era firea, firească și neprefăcută. După un timp, am privit în spatele lui și mersul i se îngreuna, avea legat de picior un lanț. Lanțul acela care strălucește și înspăimântă pe toată lumea, și mai ales nu poate fi desfăcut așa ușor, dimpotrivă, uneori, de frică sau milă, mai punem o za în plus la greutatea lui. Într-o zi, intră în carne și nu-l mai putem deosebi, devenim artificiali.
