Mariana Rogoz Stratulat 
Sub cerul încărcat de gânduri,
trec muritorii rânduri-rânduri…
Pășesc peste pragul timpului…
Lângă poarta de fier,
mereu încuiată,
stă de strajă,
acum, ca și altădată,
vișinul spaniol – minune brodată –
cu flori amărui și fructe de ciocolată.
A-mbătrânit prietenul meu drag!
Doar în câteva ramuri mai pâlpâie viața
în verde smarald.
În casa pustie,
o tristă, tăcută poezie
se scrie
pe uși adormite discret,
pe mobila roasă, pe masă și taburet,
pe ferestrele oarbe și mutele foi,
devenite uitare, gunoi.
În colț fără lună,
oglinda oftează.
Nimicul din ea nu mai păstrează
nici zâmbet sau lacrimi,
nici inimi, nici patimi.
Doar amintiri și pași anonimi.
Lumea mea, din altă lume,
s-a dezbrăcat de toate umbrele,
erele…
Sub cerul amețit și gol,
se scurge viața-n si bemol
major.
