Mariana Rogoz Stratulat 
Îmi amintesc închisoarea prezentului,
în care secundele se sufocau,
penele ardeau,
pașii se îngropau lângă moaștele
unui miracol.
Singurătatea se revărsa din pereți,
invadând spațiul vieții,
din ce în ce mai îngust,
cu măști cotidiene
și promisiuni glazurate cu minciuni.
Mi-am rămas doar eu,
o privire ruginită, un zâmbet vinețiu,
un zănatec zmeu.
Mă ciocnesc dureros
de întrebări și frici,
de rănile sângerânde ale timpului,
de umbra mea.
În castelul nălucirilor
nu mi-a rămas
nici o clipă lucidă.
