Carmen Sorescu 
Chiar Daniel îl chema, avea nume de origine ebraică: „Dumnezeu e judecătorul meu.” De altfel toate numele biblice precum: Rafael, Emanuel, Mihael, Gabriel, Nathanael, Israel, Samuel etc., care au în componență terminația -el/-il (אֵל) se referă la Dumnezeu. Fraza asta am avut-o în cap când am făcut cunoștință, și de fiecare dată când dau mâna cu cineva mintea mea lucrează la etimologia numelui, habar nu am de ce, este involuntar, ceva mă trimite mereu la rădăcini.
*
Abia ajunsesem în oraș și o colegă de serviciu în primele zile mă și invitase la ziua ei de naștere. Undeva la 20 km de casa mea, dar nimănui nu i se păruse un impediment să decline invitația pentru că era în oraș ci nu în afara lui și dădea sentimentul “peste tot acasă”. Mie mi se părea imensă distanța, când am plecat la liceu, eram la 15 km de casă și mama mi-a închiriat un apartament să nu fac naveta zi de zi, altfel trebuia să pierzi timp să aștepți un autobuz care avea ore fixe și încurca programul cu școala și mai ales, spunea ea, că nu am timp să învăț. Aici 20 km era ca și cum în termeni bucureșteni: te duci la colț după pâine. Autostrăzile pe 5 benzi dus, 5 întors, mașinile pe măsură scurtau distanța și ea devenea o chestiune pe care nimeni nu o lua în calcul, așa că atunci când colega a anunțat în birou invitația toți au zis: Da, venim.
Încă de la intrarea în grădina restaurantului era pus un afiș mare cu harta pe unde trebuia să mergi ca să ajungi la locul indicat, părea o zi de naștere organizată de o firmă specializată, peste tot erau baloane, flori, inimi agățate, urări scrise pe tot felul de cartoane colorate, arcade cu flori și un covor roșu interminabil care părea că duce direct la țintă. Ospătarii se plimbau cu tăvile cu pahare de șampanie încă de la intrare, paharele era brumate și de altfel toată atmosfera era puțin încețoșată de smogul de la marginea mării. Edgar, partenerul meu cu care venisem s-a oprit să-și ia un pahar, gest pe care l-am făcut și eu.
-E foarte rece; spuse el.
-Nu-i nimic, mai bine iau de acum îl las undeva să se încălzească.
Fusesem răcită în ultimul timp și evitam tot ce era din frigider, băutura cel puțin așa părea, foarte rece.
Pe măsură ce intram în grădină vedeam marea, nu știam că restaurantul avea deschidere la plajă, iar surpriza care se desfăta calmă în fața mea mi se părea minunată. Ne-am oprit la o masă înaltă dar în scurt timp i-am făcut semn lui Edgar că mă duc într-acolo, văzuse și el marea și înțelesese tacit că vreau să merg într-acolo. El era deja angajat într-o discuție cu o femeie care-l abordase direct, prezentându-se numai lui ca și cum eu nu existam, era o femeie îmbrăcată în rochie neagră, midi, avea o față drăguță iar cearcănele îi dădea un aer profund, frământarea ei ieșea prin piele prin acele umflături de care nu putuse scăpa, era parcă un semn al unei afecțiuni grave, poate sentimentale, mi-am spus. Când am ajuns pe plajă cei de la administrație puseseră un covor chiar pe nisip astfel încât puteai ajunge lângă apă fără să te descalți sau să te murdărești de nisip pe încălțăminte. Cu timpul aveam să aflu că era o practică obișnuită pentru asemenea serate unde femeile care veneau pe tocuri și iubeau marea puteau să se bucure nestingherite de priveliște și briză, era și cazul meu. Luasem de pe masă cu un gest rapid, aproape hoțesc, paharul de șampanie și de-acum stăteam cu valurile la picioare privind negura din depărtare care din când în când mai era spartă de luminile vapoarelor. Valurile răzbăteau timide, încete, ca și cum cineva din adânc respira ușor aproape pe moarte. Gustam din când în când, dar băutura mi se părea încă rece, întunericul parcă se apropia de mine ca o ființă misterioasă care voia să mă îmbrățișeze chiar acolo pe margine apei și devenea tot mai acut cu cât întorceam privirea spre grupul de prieteni ale căror voci nu le mai auzeam. Animația se distingea din gesturi, mișcări și lumina puternică parcă-i îngloba pe toți în același bol de cristal. Eram în afara lui, ca întotdeauna, mereu se întâmplă să am acest noroc. După un timp m-am întors, Edgar era cu aceeași femeie care după o discuție de, să zic, 15 minute cât stătusem pe plajă, devenise mult mai apropiată și chiar la un moment dat în timp ce râdeau i-a pus mâna pe umăr și s-a lăsat lascivă peste el. Nici Edgar nu era genul care să abandoneze astfel de momente, așa că se savurau reciproc fără nicio crispare, deplin liberi și frumoși, și mi-am zis să nu-i deranjez. Până la urmă fiecare om are nevoie să se exprime pe lângă necunoscuți, să-și povestească de la zero viața, să-și retrăiască amintiri de care poate nu știa că mai există, poate că prin alți oameni noi te mai descoperi pe tine cel vechi. Edgar m-a văzut că am revenit în grup și-n timp ce mă apropiam mai mult de terasă făcându-mi loc printre invitați ca și cum aș fi dat cu mâna de-o parte cărămizile unui zid, gazda ne invită înăuntru, din cauza asta nu am mai ajuns la ei fiindcă practic am fost întoarsă din drum. Înăuntru era o singură masă lungă, am numărat 30 de scaune, fiecare dintre noi avea un cartonaș mic pe masă unde-i era scris numele. Am început să citesc cartonașele și mi-am găsit numele undeva în spate, ultimul loc pe partea dreaptă. În fața mea, culmea s-a așezat femeia în negru cu care Edgar stătuse de vorbă, el era undeva pe la mijlocul mesei, așa că i-am făcut cu mâna dreaptă, în glumă, semnul: vorbim la telefon. Am râs amândoi. În capul mesei, între mine și femeia în negru s-a așezat Daniel:
-Daniel! se recomandă din picioare, până să se așeze.
-Carmen, m-am ridicat puțin și am dat mâna cu el.
Începusem să vorbesc cu femeia în negru, voia să fumeze, dar i se părea prea devreme.
-Fumezi?
-Doar în concediu cu soră-mea, mai mult ne jucăm.
-Aș vrea să ies, dar nu mă pot ridica acum că s-au așezat toți.
-Vrei să ieșim după felul întâi?
-Da, desigur, mergem.
Daniel tăcea și apoi cu toată forța mă întreabă:
-Ia spune, Carmen, ce faci în oraș?
Am început o discuție sterilă despre serviciu, casă, școli, salarii și, de fapt, toată lumea părea că asta discută. După cinci minute aș fi vrut să tac deja intra în amănunte pe care nu aveam de gând să le împrăștii acolo la o zi de naștere unor oameni abia cunoscuți.
Femeia în negru vorbea cu vecina ei de scaun dar vădit era atentă la discuția noastră care depășise granița politeții standard, uneori mai intervenea în dialogul nostru, însă Daniel nici măcar o privire nu i-a aruncat, era acaparat de răspunsurile mele. Devenise brusc foarte interesat de orice banalitate, pe care o mai tăia iar în patru. Când ospătarii au servit primul fel, mi-a spus: Poftă bună Carmen! Mi se părea ușor ciudat că-mi tot spunea numele, Daniel era genul de bărbat foarte sigur de el, mai ales cum arăta, avea alură de actor hollywoodian care putea avea orice femeie oricând și părea genul ad-hoc care ar fi făcut sex și în toaleta restaurantului, ca să-și mai bifeze o cucerire. Genul care-și frânge corpul, gesticulează, care vrea să ia tot ce e mai bun și mai ales care nu se lasă, nu renunță, și cu cât are mai mult de muncit cu atât vrea să doboare prin falsele mișcări ale acelui corp atletic, perfect, pe care ori de câte ori cuvintele nu-l mai ajutau părțile musculare ieșeau la iveală ca un colac de salvare. Daniel făcea un spectacol ieftin, de consumație.
La felul doi eram deja obosită, femeia în negru nu mai vorba cu noi, am mai întrebat-o de câteva ori ceva, dar nu mi-a mai răspuns, părea cumva supărată. Daniel mi-a spus iar: Poftă bună, Carmen! Și asta suna: Îmi place de tine, Carmen, chiar nu vezi, ce naiba să mai fac, am făcut tot. Aceste mesaje subliminale pe care și femeia în negru le observase, pentru că o aduseseră la tăcere, nu făcea decât să-mi sporească starea de disconfort. Apoi ea a ieșit la țigară, dar nu mi-a mai zis să vin și eu așa cum stabilisem. După ce a plecat, Daniel îmi spune scurt:
– E soția mea, suntem căsătoriți de 6 luni.
-Da?!
Am spus un da mirat, retoric, întrebător, un da care cuprindea și reproș, și lipsă de manieră.
-Credeam că e singură după modul cum vorbea cu Edgar.
-Da, așa îi place să pozeze, vrea să mă facă gelos.
-Și tu faci la fel acum?
-Nu, eu așa sunt. A vrut să se sinucidă de câteva ori și până la urmă am luat-o de soție.
Ce măgar, era tot ce puteam spune în mintea mea. Cearcănele de pe fața ei abia acum le înțelegeam și mai bine, într-un fel eram la mijloc, faptul că pusese mâna pe Edgar voluptuoasă, că râsese cu el, faptul că se rotea în jurul lui cuceritoare m-a făcut să spun: Dumnezeu nu doarme. Eram încurcată.
