Ramona Müller 
De ce se ucid oamenii? De ce se urăsc? De ce uită să se bucure de această nespusă fericire care e viaţa şi care nu mai are întoarcere?
Cezar Petrescu
Versanţii Caraimanului în simplitatea lor supremă ne invită adeseori la linişte, solitudine şi visare. La baza lor cotind din vestitul şi aglomeratul DN1, în Buşteni, pe strada Tudor Vladimirescu există un loc special care dezvăluie povestea unui munte de om. Este vorba despre Casa Memorială Cezar Petrescu, în care scriitorul a trăit 24 de ani până la moartea sa.
În iunie 1937 cu banii câştigaţi de pe urma publicării trilogiei dedicate lui Eminescu, Cezar Petrescu cumpără de la o familie de avocaţi, o frumoasă casă de vacanţă cu cerdac, construită în stil autentic neoromânesc. Iniţial optase, ca şi Ionel Teodoreanu, să se mute din Bucureşti în Sighişoara din dorinţa de avea un loc liniştit, unde să poată lucra. Cei doi s-au răzgândit datorită distanţei mari dintre Bucureşti şi frumosul oraş medieval. Dacă alte personalităţi ale culturii româneşti – Ion Heliade Rădulescu, Constantin Istrati sau Nicolae Grigorescu – au ales ca loc de strămutare pe Valea Prahovei fermecătoarea Câmpina, Cezar Petrescu a preferat poalele Munţilor Bucegi, pe motiv că pentru opera de creație literară este absolută nevoie de izolare și reculegere.
Casa este aranjată simplu, păstrând în fiecare încăpere atmosfera secolului trecut. Păşim discreţi, ca şi cum gazda ar trebui să se întoarcă în curând. Am senzaţia că muzeul îl reaşază pe Cezar Petrescu într-o lume în care umanul trebuie redescoperit. La intrare ne întâmpină un comitet istoric, alcătuit din busturile celor trei martiri Horia, Cloşca şi Crişan. Acestea i-au fost dăruite romancierului de către sculptorul Oscar Han. Urmează sufrageria, ce demonstrează din plin admiraţia omului de cultură pentru arta populară. Mobilierul bibliotecii comandat special îmbracă perfect pereţii încăperii, dar şi cele 1700 de volume, ca un fel de aripă protectoare. Sunt expuse câteva obiecte de ceramică, tablouri de mare valoare, o icoană pe sticlă şi portretele părinţilor. Admirăm de la distanţă, deoarece nu avem voie să păşim, o frumuseţe de covor oltenesc şi fragile perdele ţesute manual pe pânză topită.
Amenajarea expoziţiei documentare s-a făcut prin dezafectarea a două dormitoare alăturate, cel al mamei şi cel al soţiei scriitorului. Aceasta reprezintă singura modificare adusă clădirii. Surorile scriitorului, principalele donatare ale patrimoniului, au îmbogăţit casa-muzeu cu documente originale, manuscrise, acte de familie, volume în ediţii princeps, acte de stare civilă, precum şi cele referitoare la studiile tatălui şi fiului. Numeroasele fotografii de corespondenţă şi lucrări de grafică ale lui Cezar Petrescu completează imensa expoziţie. Portretele de grup sau cele individuale, majoitatea în profil, preferatele autorului sunt realizate în tuş şi creion negru, rar folosea albastru sau roşu.
Puţini dintre noi cunoaştem faptul că celebrul gazetar şi traducător era şi un grafician talentat. De altfel, când i s-a propus să îşi fructifice mai mult acest talent, Cezar Petrescu a ales să rămână doar la toc şi cerneală. A preferat să pună pe foc în fiecare iarnă încă o carte, cum spunea el, dat fiind faptul că din vânzarea volumelor cumpăra lemne pentru încălzirea casei. Una dintre priorităţile sale când a cumpărat imobilul a fost să pună sobe de teracotă în fiecare încăpere. Casa fiind destul de mare şi cheltuielile erau pe măsură.
Parterul şi etajul, dar mai ales casa scării etalează minunate scoarţe vechi ţărăneşti cu un colorit nuanţat şi rafinat. Bogata policromie se asortează cu întreg interiorul. Şi toată casa pare de fapt, o imensă bibliotecă. Doar dormitorul nu are o bibliotecă.
La etaj se află camera de lucru sau biroul de iarnă, unde se păstrează masa de scris, fotoliul, instrumentele de scris, scrumiera, ibricul şi serviciul de cafea. Ibricul de cafea este prezent aproape în fiecare cameră, scriitorul fiind un împătimit al cafelei şi tutunului.
Prezenţa proprietarului se face simţită pretutindeni. Ai impresia că te-a invitat să citeşti câteva pagini dintr-o carte din cele 10 000 pe care le numără biblioteca muzeului. Gazda parcă ar avea ceva de rezolvat pentru ziar şi se întoarce cât mai repede.
Pe măsuţa de pe verandă, acolo unde în anotimpurile călduroase scriitorul îşi revărsa cornul abudenţei de cuvinte, a rămas un ultim articol neterminat “După dezbateri , faptele”.
Şi cum faptele ne sunt cele mai destoinice şi necuvântătoare cuvinte, păşim mai departe…
Pe lângă fiecare trece o umbră, o părere de rău: ceea ce n-a fost, ceea ce n-a spus, înduioşare de clipă, pentru gânduri pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre…
Intraţi! aş spune eu. Vizitaţi umbra din trecut! Este atât de prezentă! Între ieri şi mâine, Caraimanul stă de veghe pentru cuvintele zidite. Fiecare carte este o casă spre neuitare!
