Cristina Crețu 
Într-o zi am găsit o agendă a fiului meu. Era în clasa a V-a când, în intimitatea camerei lui, mai bine-zis când nu îl vedea nimeni, își așternea gândurile pe hârtie. Un lucru frumos. Începuse un text despre porumbei, dar nu l-a terminat. Cred că îi era dor de porumbeii de la țară. Aveam un pătuiac plin cu porumbei. Am găsit un text terminat.
De-a indienii
Când am început aventura, prima dată am ieşit din casă, ca să trec de Bobiţă şi de ceilalţi câini. Am sărit un gard, am luat-o prin curtea vecinei mele şi am ajuns în curtea din spate. Până acolo, m-am urzicat de vreo două ori, dar m-am vindecat cu frunze de corcoduş.
Aventura mi-am continuat-o la Bucureşti. Acolo, am făcut o bombă punând o petardă într-un chibrit, dar nu i-am dat foc, deoarece era cineva jos şi îmi era frică să nu se sperie.
A doua zi am avut curaj să o arunc, iar când petarda a explodat în aer, chibritul s-a împrăştiat în bucăţele.
După două săptămâni am plecat la ţară. Bunicul meu îşi luase doi pisoi de la Didica, iar pe unul dintre ei îl chema Miţi. Am luat-o cu mine pe Miţi în jocul de a deveni un adevărat indian.
Atunci m-am hotărât să plec în călătorie, dar acum cu mai multă grijă, deoarece unchiul era şi el venit. După ce am trecut din nou de curtea Didinei, am ajuns în curtea din spate. Tataie era să mă descopere de vreo două ori, dar nu a fost aşa. Eram cam la un metru de el, şi tot nu m-a văzut!
Deci, am câştigat o pană argintie şi am devenit un adevărat indian! Vulturul Negru, Marele Vultur!
*
Astăzi eram la muncă. Munceam și vorbeam. Și-a amintit de textul cu indienii.
– Am luat-o cu mine pe Miţi în jocul de a deveni
un adevărat indian, a zis cu nostalgie fiul meu.
– Păi, da, nu aveai un mustang, așa că ai luat-o
pe Miți, am dat eu apă la moară.
El râdea. Se prăpădea de râs. Apoi și-a amintit de tata.
– Dacă m-ar fi văzut tataie, știi ce ar fi zis? Ce faci,
mă,aicea? Lui nu-i plăcea să-l întrerupi din treabă, era cu ale lui. M-ar fi luat la rașpanghel, una-două.
Și iar a râs.
Era soare, timp frumos. Este o pisică în cimitir. Are pui, pe undeva. Mereu ne caută. Vine leșinată de foame și noi îi dăm din ce avem. De aceea și-a amintit de Miți, cea din călătoria de odinioară.
– Mai povestește-mi despre tata, l-am rugat.
– Ce să-ți spun? Uite ceva frumos. Tataie venea în odăiță, unde dormeam eu, și-mi zicea: „Mâine, dis-de dimineață, mergem pe Dealul Săracului , să dăm cu prășitoarea la un om, vorbii acuma cu el, are un pogon acolo, nu stăm mult, tataie”. Abia așteptam să mergem, eram tare bucuros și adormeam cât puteam să fiu de fericit. Priveam lucrurile ca pe o aventură. Nu știu de unde mi se trăgea asta, poate de la cărțile lui Mark Twain. Era cald când prășeam noi porumbul, era vară. Iapa transpira. O spumă albă mi se lipea de picioare, de pulpe. Aveam un cocenaș în mână, o loveam pe Leana ușor dacă mergea încet, ce vrei, aveam răspundere, mi se părea că trebuie să terminăm totul repede. Tataie era în urma mea, ținea coarnele prășitoarei. Mai încet, țipa tataie, las-o mai încet. La capătul rândului, trebuia să bag calul pe rândul următor. Eu mânam calul mai în larg. Mai în scurt, mă învăța tataie, mai în scurt. Terminam și ne întorceam acasă obosiți. Și noi, și calul.
Fiecare ieșire era pentru mine o aventură. Dar aventura aceasta îmi dădea aripi. Puteam să fiu orice. Am fost și vânător. Știi că am săpat gropi pe siliște? Aveam o lopățică de soldat. Am mers pe siliște și am săpat gropi, să prind iepuri. Colo-colo. A doua zi mergeam să le verific. Nu am prins niciodată vreun iepure. Gropile mele erau mereu goale, cred că iepurele venea, se tolănea în groapă, iar dimineața pleca în treaba lui.
Odată, am vrut să merg pe câmp cu Baltă, cu Gheorghiță, să căutăm comori la miezul nopții. Dar te-ai prins, când m-ai văzut că stăteam cu ochii lipiți de ceas. Citisem eu despre niște flăcări albăstrii, care ies din pământ, din locul unde e comoara. Treaba asta trebuia verificată, dar te-ai prins și nu am mai plecat nicăieri.
Când eram copil, totul mi se părea frumos, îmi plăcea spiritul ăsta de aventură, copilăria mea a fost o aventură, dacă nu cumva chiar viața poate să fie una și mai mare, cine știe?!
