La căpșuni

La căpșuni era un loc cu o plantație de căpșuni superioare, din acelea pentru export, toată lumea spunea acelui loc după numele fructelor, chiar dacă toamna sau iarna când ele fuseseră demult culese și în locul lor apăruse lucerna sau zăpada numele rămânea neschimbat.

Când eram mică aveam un grup de prieteni, vecini, veri, eram mulți, vreo 10. Seara ieșeam toți din curți la poartă, strada asfaltată pe care treceau mașinile nu era niciun impediment, dimpotrivă, și-i vedeam cum stăteau și ei, fiecare la casa lui, pe banca lui, doar, doar dădea cineva tonul, și-atunci unul trecea strada la mine și în câteva secunde ne adunam toți. Făceam multe chestii împreună, cele mai trăsnite idei le aveau doi băieții, ei erau deja la școală generală, a 6-a sau a 7-a, cei mai mari. Puneau pe mijlocul asfaltului un portofel din care se vedea o bancnotă de 10 lei pe care-l legau cu o ață, ața nu se vedea, făceau asta la ora l2 când era pauza de masă la CAP și mulți oameni veneau pe biciclete acasă, bineînțeles că se opreau mulți, dar imediat ce întindeau mâna portofelul era tras din fața ochilor spre marea uimire. Omul se uita în jur dar nu vedea pe nimeni pentru că noi eram ascunși prin diverse locuri, unii prin copaci, alții pe burtă, sub podețe. Când se apropia cineva, Tudor striga: Vine cineva, atenție! Și-atunci toți savuram momentul marii păcăleli, râdeam pe înfundate. Tudor era cumva liderul de grup, era cel mai mare avea 12, 13 ani. Văru-meu, la fel, erau de-o seamă dar în clase paralele, ne-a pus pe noi ăștia mai mici de înălțime să stăm pe un gard și când trecea o femeie, dar numai femeie, de bărbați ne era frică, să-i sărim în cap cu o pătură. Îi puneam doar pătura și noi din săritură trebuia să alergam să ne și ascundem. Asta am făcut de câteva ori până a aflat mama pentru că i-am pus în cap pătura chiar mătușii care m-a recunoscut și m-a spus bunicii: Asta mică a voastră a sărit de pe gard cu o pătură, îmi reda mama cuvintele ei, mama era șocată. Ce pătură, a cui era, cine m-a pus și mai ales dacă pățea ceva din sperietură, se loveau bietele femei, de mine nici nu se punea problema dacă eu sărind de pe gard îmi rupeam piciorul. Gardul era ales tot de Tudor, fix la colțul uliței, în acel unghi de 90 de grade unde se puteau întâmpla multe, pe un stâlp imens de ciment care avea un postament cât să stăm pe vine sub frunzele unui copac, camuflați. Mama m-a pus să fac reconstituirea și când a văzut ce sus ea stâlpul, a strigat la Tudor: Găsiți și voi alt joc, dacă-și rupea vreun picior când sărea, jucați-vă și voi de-a doctorul. A doua zi ne-a adunat mama în curte să fim sub supravegherea ei și ne-a obligat să ne jucăm de-a doctorul. Chiar ne-a dat un halat alb pe care-l avea de când soră-mea fusese internată în spital cu șoldul dislocat. De atunci ea fusese protejata, ieșea foarte rar la joacă, mama nu o lăsa să alerge sau să plece departe de casă, cu timpul și spiritul ei se potolise și asta-mi părea rău. Sau poate că era cu 4 ani mai mare și avea alte treburi, învăța pentru admiterea la liceu, oricum stătea mai mult în casă și citea, citea încontinuu.

Eu una executam exact ce ordine primeam de la grup, eram cea mai mică. Tudor a zis: Ne trebuie seringi! Atunci am adunat niște ghimpi verzi din tufele de trandafiri și i-am dus în palmă: Uite seringile! Și el a zis: Foarte bune! Oricum ne-am jucat destul pe tema asta, făcusem un cabinet, aveam scaun, masă, trusa de bărbierit a tatălui meu devenise trusă medicală, aveam și pacienți, boli destule. Numai că jocurile blânde nu țin prea mult și mai ales aveam un disconfort, mereu îl vedeam pe Tudor cum o urmărea pe mama, nu că ar fi făcut ceva, dar îi distrăgea atenția negativ și-l cumințea. Știu că vocea lui răsuna prin toată curtea brusc ca a unui adult, vorbea frumos, ca și cum l-ar fi scos la tablă, asta ca să audă mama cum ne jucăm noi singuri, ca și când am fi fără ea în zonă. În ziua aia și-a luat rolul de medic în serios și când ne era lumea mai dragă vine bunica lui pe la noi:

-Tu ești, Dănuț? Ce e, mamaie, cu tine?

-Nimic, ne jucăm.

-Foarte bine, mamă, jucați-vă! Dar femeia avea o uimire pe față cum rar mai văzusem la ea.

-Lasă pe copiii ăștia pe la mine să mă ajute să adun niște prune, le-am scuturat și sunt foarte multe. Am auzit-o pe bunica lui Tudor vorbind cu mama și deodată am ciulit toți urechile, am fi preferat orice, se înțelegea din privirea tuturor, decât să stăm acolo în cabinetul medical făcând pe bolnavii, încasând ghimpi în vene și ștampilând frunze de dud.

-Bine, i-ai, dar vezi să strigi la ei dacă nu sunt cuminți.

Noi ne uitam la Tudor, reacția lui urma să fie și a noastră, se vedea pe fața lui că voia să scape dar nu se lăsa înduplecat.

-Măi mamaie acum ți-ai găsit când ne jucam așa frumos.

Așa că ne-am sacrificat să ne duceam să adunăm prunele, nici nu am ieșit bine pe poartă că deja pe stradă erau țipete, intrigi, ce puteam să facem cu prunele. Am început să mâncăm, printre prunele căzute erau și unele care nu erau sparte și nu aveau nisip înăuntru

-Hai că putem alege ceva! Aud o voce din grup. Se referea evident să alegem să mâncăm. Am terminat treaba în mai puțin de 15 minute, nici nu se ținea femeia de noi cu căratul găleților pline de prune. Poate de asta eu nu-mi amintesc în copilărie să-mi fi fost vreodată foame, tot timpul găseam câte ceva pe undeva. Îmi amintesc o dată cum un camion a oprit la noi și cineva ne-a dat o lădiță de cireșe, erau tot oameni pe la CAP, sau ne mai luau și pe noi la cules de roșii. Dar cel mai mult între vecini, când cineva fierbea porumb, ne aducea și nouă, sau caise care erau prea multe și se stricau ne chemau la cules să luam acasă. Scovergi cu brânză mai împărțeau femeile, altele prăjituri, nu mai spun când era parastas se împărțea trei feluri de mâncare la toată strada până la răscruce, așa era obiceiul, ce era dincolo de răscruce, unde era și o fântână, nu mai era considerată vecinătatea noastră. Așa este și acum. Asta vară am mâncat colțunași (fursecuri) cu gem și cu nucă, aduși de o vecină, vară-mea a venit cu must etc.

Apoi, tot văru-meu a venit într-o seară la stradă, el stătea exact în spatele casei noastre, și a apărut subit de pe uliță cu un dovleac imens. Toți ne-am adunat în jur, nu știam ce vrea să facă. Avea la el un briceag, a scobit dovleacul, i-a lăsat capac, i-a făcut ochi, nas, l-a golit de tot miezul, asistam toți magnetizați de frumusețea operei de artă. Dar nu asta a fost surpriza, el zice, acum să-l face să și lumineze și zice, aduce-ți niște omizi și fără să gândim vreo secundă noi privitorii am fugit care încotro să culegem omizi, adunasem pumni întregi și ne-a zis să le punem în dovleac. Apoi el a scos un chibrit și le-a dat foc, dovleacul lumina feeric, tocmai se lăsa seara, dar nici asta nu fusese mare surpriză ci faptul că omizile trosneau precum petardele. Oricum din toate tâmpeniile pe care le făceam aveam o regulă clară toți să nu ne speriem cu omizi din acelea mari și verzi, dacă cineva o făcea era exclus tacit din grup pe termen nelimitat, nimeni nu mai vorbea cu el, nimeni nu se mai juca cu el. Așa se întâmplase cu un alt băiat, care stătea ceva mai departe de noi și-i pusese vară-mii o omidă din asta imensă și pufoasă, extrem de scârboasă pe gât, era să leșine de frică, a fost un adevărat scandal atunci între noi, iar băiatul acela nu a mai fost primit niciodată, a înțeles exact și nu a mai venit la noi.

Cel mai frumos episod a fost: La căpșuni. Când Tudor a spus: mergem La căpșuni, toată lumea a înlemnit, dar nimeni nu a zis nu, toată lumea asculta hipnotizată. Se subînțelegea că mergem să furăm căpșuni, deși Tudor nu a pronunțat cuvântul, nici vorbă, nici noi, când vorbeam între noi ne era frică să spunem pe nume: mergem la furat.

Până și soră-mea care era parte din fetele delicate care ieșeau foarte rar cu noi în grup la poartă, când i-am spus că mergem La căpșuni, a zis că merge și ea. Noi ăștia din grup pricepeam mai repede, eram obișnuiți, dar celor care veneau rar, Tudor a trebuit să le explice exact cum făcea învățătoarea. Atacam punctul nevralgic, se copseseră căpșunile la CAP, Tudor aflase pontul ăsta nu știu de unde. O săptămână, seară de seară, ne întâlneam și făceam planul, nimeni nu se mai juca, toți stăteam strânși la Tudor la poartă și ascultam și mai ales ne uitam pe nisip pe unde el trasa cu un băț marea strategie. Cel mai mult mi-a plăcut când a zis: Dacă totuși ne prinde, ne risipim, din 10 câți eram, la întoarcere, dacă ne prindea, făcusem trei grupuri, fiecare o lua pe drumuri diferite astfel încât paznicul să fie derutat și să nu știe după care aleargă. Ziua aleasă era duminica, când la CAP nu era nimeni, la ora 12 când paznicul, nea Ion, pe care de altfel îl cunoșteam că era prieten cu tata, dar în povestea asta, el era doar paznicul, urma să treacă la masa de prânz. Știam toți unde era amplasat micul câmp cu căpșuni, dar aveam o mare frică, pentru că erau exact în fața birourilor, iar ferestrele acelea mi le închipuiam cu mulți ochi pe dinăuntru. Uneori îmi plăcea să mă duc să o iau pe mama de acolo și treceam pe aleea principală, foarte îngrijită, brazi, flori multe, și de-o parte și alta a acestei alei erau căpșunile, întinse pe sute de metri și foarte coapte. Mama îmi spusese fără să-i zic că aș vrea, nici nu îndrăzneam de fapt să cer ceva nume din averea colectivă: Să nu cumva să te apleci să iei vreuna! Nici măcar nu a spus cuvântul căpșună. Se coc și alea noastre, peste o săptămână, continua ea, dar ale noastre erau alt soi, mai mici și nu așa roșu închis. M-am uitat cu coadă ochiului, cumva ca la mărul lui Adam, am tăcut, dar nu i-am spus nimic despre strategia noastră, oricum Tudor ne interzisese nu doar să le spuneam alor noștri ci și altor copii.

Zis și făcut: Duminică, ora 12! Venise! Fiecare stătea la banca lui cu o punga de plastic ascunsă pe sub tricou, așteptam cuminți și în tăcere să treacă paznicul spre acasă. A trecut, pedalând încet, îi auzeam pe fiecare în parte cum îl saluta, și el răspundea parcă atotștiutor: Bună ziua măi copii! Cumva mândru de educația noastră. Apoi Tudor a dat startul, aveam de alergat ceva, oricum dacă ne întâlneam cu cineva trebuia să ne oprim din fugă să nu fim suspecți. Am ajuns și ne-am împrăștiat între căpșuni să culegem, eu una, nu mai știam ce fac ceilalți, eram cu ochii la fructe, erau delicioase, grena de coapte ce erau, foarte multe și foarte mari. Ajunși aici am cam uitat să mai și plecăm, cea mai câștigată a fost soră-mea ea a mâncat încontinuu, aveam 4,5 căpșuni în pungă. Apoi îl aud pe Tudor: Retragerea! Toți ne-am adunat și am ieșit. Pe drumul de întoarcere toți au fost atât de mirați de punga soră-mii că au uitat de paznic, iar recolta noastră se vedea frumoasă prin pungile transparente. Tudor strigă deodată: Paznicul! Acesta se dăduse jos de pe bicicletă și striga la noi, noi ne-am împrăștiat, unii prin răchită, eu cu soră-mea spre un drum mic pe lângă un canal unde erau niște ierburi mari și nu ne vedea nimeni de-acolo, cert este că, într-adevăr, Tudor avuse dreptate, paznicul rămăsese pe loc buimac, nu știuse pe cine să alerge, îl vedeam printre frunzele care mă acopereau cum își lua bicicleta și pleca la treaba lui. Atunci ne-am ridicat și noi și ne-am continuat drumul pe lângă canal de data asta cu punga de căpșuni sub tricou. Câteva zile nu am ieșit din casă la ora 12 ca nu cumva paznicul să ne aibă fețele în memorie și să ne recunoască. După un timp, la fel, îl salutam politicos pe paznic când trecea pedalând încet, dar nu dădea semne că ne-ar recunoaște: „Bună ziua, măi copii. Adevărați șoimii patriei!” Pfuu, și deodată mi s-a făcut rușine și cred că Tudor mi-a văzut reacția, mi-a pus mâna pe umăr:

-Hei, ce ai?

Am răspuns rapid:

-Nimic.

-Șoim ești la grădiniță, nu aici, de unde să știe el.

(sursa foto: pinterest.com)