Carmen Sorescu 
-Cum te cheamă? Și, mai ales, ce ai pățit, sper să nu fii paralizată pe viață, spune repede ce ai?
-Diana!
În timp ce-mi rosteam numele, îi întind mâna și el se ridică să mi-o apuce, rostindu-și la rându-i numele:
-André!
-Da, bănuiam că ai nume franțuzesc de vreme ce te aud mereu vorbind.
-Da?
-Cu câinele, soția…
-Nu, e doar prietena…
Și atunci am știut că renegarea femeii cu care trăia era un pas înainte spre drumul pe care eu deja îl aveam deschis în mintea mea. Să preferi să spui prietenă în loc de iubită era semnul clar al separației de ea, cu alte cuvinte era disponibil. Nu am insistat în amănunte să nu trezesc suspiciunea că aș fi interesată de el, interesul meu era altul și foarte clar: să fac sex cu el.
Apoi a început o discuție calmă, cumva efemeră, simțeam că avea să mai continue, că aveam să-i mai aud vocea. Totul era ca o febră ușoară, când nici nu trebuie să iei pastile, dar nici bine nu-ți e.
-Mă simt foarte bine, aș vrea să fumez, te deranjează, să fumez afară, hai acolo unde ai căzut, pe balcon.
-Dar nu mai pot urca scările iar..
-Te ajut eu…
-Bine, hai să urcăm.
M-a luat de braț și am început să urcăm scările spre balconul unde de o lună văzusem cel mai seducător bărbat și acum el era acolo cu mine într-un paradox de nedescris căruia nu-i găseam rezolvare sau sens ci momentul trebuia trăit ca atare, cu ardoare și pasiune, fără milă.
Când am ajuns în dormitor, era destul de curios să se uite prin cameră, probabil voia să se acomodeze, se simțea nesigur, era poate firesc. Eu m-am așezat pe pat, am pus cârjele jos, el s-a dus pe balcon, și-a aprins o țigară, se uita din afară înăuntru la mine, eu stăteam în fund pe marginea patului adorându-l în mintea mea.
-De ce râzi? Întreabă el.
-Ce pot să fac? Nu mă așteptam din grădina la care te uiți să fii acum aici.
-Da, nici eu, eu nu știam că locuiește cineva, nu te-am văzut niciodată.
-Posibil, de obicei vin în camera asta doar să dorm, acum de când cu accidentul am folosit-o mai des.
El și-a stins țigara apăsat, frecând mucul bine de câteva ori. Apoi a intrat in cameră. Ușa balconului rămăsese deschisă, vântul sufla perdeaua ușor. A venit în picioare în fața mea, aproape că buzele mele îi atinseseră fermoarul de la pantaloni.
-Cu ce te pot ajuta? Vrei să mă duc să cumpăr ceva? Unde ai frigiderul, hai să verific ce ai nevoie..
-Aaaa, nici vorbă să mai cobor, caută-l singur dacă vrei, dar deocamdată nu am nevoie de nimic.
Eram înțepenită pe marginea patului, el la fel nu se putea dezlipi de lângă mine. S-a așezat apoi lângă mine pe pat punându-și mână direct între picioarele mele sărutându-mă pe după gât, puțin cu limba atât cât să-i simt umezeala și miezul ființei din care-i venea saliva. Nu puteam face niciun gest, nici să-i răspund, dar nici să-i nu-i răspund, eram într-o încremenire totală. Era un vis care devenea realitate, iar eu eram mută și nemișcată ca un oraș anost dimineața peste care se lasă ceața. O ceață căreia nu aveam ce-i face, oricât aș fi vrut să se ridice de pe pământ nu pleca. Tăceam amândoi. Amețiți. Beți unul de altul. Aburul lui mă învăluia pe toate părțile și am simțit momentul de slăbiciune când din vânător deveneam vânat, căzând aproape leșinată în acest cocon de mătase al atingerilor. Mi-a apăsat cu degetul arătător pe clitoris, cel în care avea putere mai multă, s-a dus cu el într-un într-un joc continuu, aproape inocent, când în sus, când în jos, ca și cum era pe un tobogan foarte alunecos și eu am început să mă mișc încurajându-i jocul. Cât a durat toată această desfătare, mult sau puțin, nu voi ști niciodată, este momentul acela când timpul devine fluid și de poartă de la originile speciei până în prezent. Eram amețită ca și când niște nori negri veniseră deasupra capului și anunțau o ploaie de vară, cu tunete și fulgere. Dar ce păcat că aveam piciorul fracturat și nu mă puteam desfășura filă cu filă cum aș fi vrut în corpul lui. El a continuat să-mi desfacă picioarele și mai mult, ca și cum era urgent să bea apă, să ajungă la izvor, era deja disperat. Nu mă puteam gândi la nimic, mintea mi se golise, se eliberase de orice… ajunsesem în acel moment zero al ființei când nu mai știi dacă mori sau te naști, când toate forțele se anulează și urechile se înfundă ca și când ai înota într-o apă adâncă. Acum făceam cunoștință cu adâncimea mea sau a lui sau ambele la un loc, aerul devenise plasmatic și părea că amorțisem sau gravitația dispăruse.
-Vreau să te pătrund, dar să te întorci cu spatele! am auzit vocea lui prin ceață, nici nu-l vedeam, nici nu-l auzeam prea bine…
M-am întors cum a zis, eu oricum nu mai existam. Între timp gurile noastre se lipise aproape fără aer, luam aer încet unul din altul, limbile erau incapabile să se miște, stăteam doar cu buzele prinse între alea lui ca într-o menghină.
Nu am spus nimic, cel mai seducător bărbat era aproape în mine, așa că m-am întors pe burtă și l-am lăsat să-și ia ce voia, și să-mi dea la fel, ce voiam de mult timp. Eram anesteziată, fiecare por din pielea lui odată lipit de mine transmitea un tip de otravă căreia mă lăsasem pradă demult, acest schimb de emoții năștea între noi o ființă străină, comună în același timp, îi aparțineam lui și el mie într-o aură din care nu puteam ieși orbiți fiind de strălucirea ei atât de neagră.
*
A doua zi m-am trezit foarte de dimineață, nu se luminase încă. Ușa balconului era deschisă, îmi plăcea nespus să simt răcoarea nopții dar încă tergiversam să mă dau jos s-o închid. De-acum se făcuse chiar frig și stăteam zgribulită sub pătură. Draperiile erau trase ca de obicei. Am aprins veioza, mi-am ridicat perna și cu mâna întinsă bâjbâiam după G.G. Marquez care zăcea neglijat pe noptieră: „Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, dar nu știe că de fapt adevărata fericire e cum urci pantele abrupte spre vârf.”
Trecusem prin toate astea, ieri urcasem pantele, fusese nemaipomenit, ajunsesem și pe vârf, înfipsesem steagul iubirii așa cum înfig alpiniștii steagul țării din care provin. A două oară nu știu dacă mai are farmec, steagul e deja acolo, locul deja marcat: Și noi am fost aici-sună de fapt ca și cum ai spune: Și noi am fost în Arcadia. Era 6 dimineața și brusc soarele răsărea dintre pagini. Îmi spuneam în sinea mea: Uite, nu știam că vârful unui munte poate fi patul meu. Haha. M-aș fi ridicat să mă uit dacă André se trezise, de obicei la 5 dimineața becul din camera lui se aprindea, dar nu am făcut-o, chiar nu-mi mai păsa. Am zăcut mai bine de două ore în lumea scriitorului sud-american și deja mă simțeam personaj de roman, „din sălbatica care fusesem ajunsesem să capăt o pace lăuntrică.” După o vreme forfota de afară inunda și camera mea, păsările se agitau, mașinile se auzeau în trafic, alarma unei salvări mi-a bruiat liniștea. Cu greu m-am ridicat să închid ușa balconului. Din reflex m-am uitat pe geam, André era la locul lui, ca toată natura de altfel. Câinele la fel, stătea lângă tălpile lui cu botul pe labe, copacii în locurile identice, ciripitul păsărilor era prezent negreșit. Nimic nou. André se uită brusc în sus, pesemne că simțise când am închis ușa. Peste exact 7 minute cineva suna la ușă.
Atunci mi-am zis: Ca să rămân în vârful propriei mele ființe nu dau drumul nimănui.
Am continuat să citesc în timp ce soneria vibra toată casa, corpul meu însă nu simțea vibrațiile. Marquez, pe de altă parte, arunca cu fraze ca și cum arunci cu pietre în apă, undele transmise vibrau sufletul. Subit am avut revelația: Ce voi face în ziua când un bărbat îmi va vibra și corpul și sufletul în egală măsură, cum se va numi?
Viermele mărului pătrunde printr-o nișă, prin zona codiței sau a caliciului, el nu se hrănește cu pulpa fructului sau cu sucul lui, ci doar cu semințele, de aceea el face rotocoale prin interiorul fructului pentru a ajunge la inimă. Omul astfel mâncat este infestat, rămâne mic, slab, putrezește și cade, cade în celălalt. Singura măsură de prevenție este ca larva să nu pătrundă în viață, văruirea este un procedeu vechi și eficient, combate dăunătorii, dezinfectează, de aceea cred că și foaia albă are aceleași proprietăți. André continua să sune la ușă, aproape deranjant, așa că mi-am luat o foaie albă, un pix și am început să scriu povestea cu el. După primul rând mi-am dat seama că urmele pixului semănau cu rămășițele lăsate de vierme, căutau, căutau să ajungă la inimă.
