Cristina Crețu 
Și lucrurile au tristețea lor! Acum am lăsat jos din mâini o carte. Se numește „Fata cu portocale” de Jostein Gaarder, un scriitor norvegian. S-a născut în 1952. Fratele meu cel mare s-a născut în 1953. Fac anumite conexiuni, să înțeleg cum este omul care scrie cartea. E, dar de unde am această carte? Scanez puțin baza de date și aflu. Ei bine, este de la doctoriță. Se numea Dana și fusese medic anestezist. Când a venit la noi în bloc, de fapt, a fost adusă pe sus, era paralizată total. Am fost rugată să stau cu ea o zi și o noapte. În tot timpul acesta, nu am mâncat decât două ouă fierte. I le fiersesem ei, dar m-a refuzat. Ea mânca mezeluri și pomello. Peste un timp, când mi s-a făcut foame, am mâncat cubulețele de pe farfuria de sticlă. M-a rugat să-i dau drumul la televizor. Avea un televizor sofisticat, însă m-am descurcat. Noroc cu engleza. La fel și atunci când mi-a cerut să-i ridic puțin patul, partea dinspre pernă. Televizorul era undeva mai sus, pe o bibliotecă neagră. Câteva plante și cărți, mai jos. Cărți și frunze verzi. Ea sigur nu le vedea, nu putea să-și miște nici capul, însă fereastra o vedea, molidul din dreptul ei, anotimpul de afară. Mi s-a părut totul atât de trist! M-am trezit că vorbeam despre mine. Într-un fel, îi povesteam despre viața mea pierdută. Acesta e adevărul, fără să mă ascund după degete. Încercam să construiesc o punte către ea, să o fac să-mi spună orice. Nu mi-a povestit nimic. Pesemne, nu-i făcea bine asta. Nu le știu pe toate, însă îmi place să citesc oamenii. O privire, și îmi e de ajuns. Doctorița fusese o femeie adevărată, cum ne alegem în adolescență modele de viață. Fusese înzestrată și cu frumusețe fizică, pe deasupra. Dacă vreți, pot să spun că ochii îi avea și atunci frumoși. Nu trecuse nimic rău peste ei. Pe frigider, o fotografie-magnet de la un simpozion în străinătate. Dana, doctorița, strălucind. Am înțeles că a avut o infecție la coloana vertebrală. Când i-au scos infecția, i-au scos și măduva. Și totul s-a sfârșit atunci.
O îngrijea o fată grasă. A dus-o la țară și a murit acolo. Era până în Paști când a murit. După aceea am cunoscut-o, după moartea ei. Fratele ei a vândut niște lucruri. Am cumpărat o bibliotecă, o canapea și câteva cărți, cataloage de la muzeele lumii, cristaluri. „Fata cu portocale” este de la ea. I-a aparținut. Poate că a citit-o, a ținut-o în mâini, cum am ținut-o și eu. Dintr-o carte veche, în franceză, a căzut o floare de colț presată. Eu nu mai văzusem una adevărată. Niciodată.
Referitor la cataloage. Ar fi avut ce să-mi povestească. Dana a fost o copilă a lumii.
M-am întristat când am văzut că lucrurile dispar. Pe lumea cealaltă, nu mai avem ce să facem cu ele. De când a murit, o pomenesc în rugăciunile mele. Îi spun „doctorița Daniela”.
Lucrurile ei aflate la mine au viața lor în continuare. Între ele, doctoriță și mine există o conexiune, chiar dacă „Suntem în lume o singură dată” – ideea pe care este plămădită întreaga carte a lui Gaarder. Depinde de ceea ce lăsăm în sufletul cuiva, să nu fim uitați cu totul, cu desăvârșirea pietrei.
