Carmen Sorescu 
După câteva minute mă sună Irina că ei fusese de acord cu totul. Și acum mă luase frica.
-Măi dacă nu este spălat pe dinți, ce naiba nici nu-l cunosc.
-Arată super al tău.
-Tu auzi, dacă iau vreo boală?
-Ce boală, la mare nu e nicio boală!
Și dialogul ar mai fi urmat dar Irina mi-a tăiat-o amintindu-mi crud prin ce trecusem de curând:
-Hai că nu am timp de bagaje. Și nu mai căuta motive pentru cretinul ăla care te-a părăsit în spital. Ți-am mai zis, putea să-mi dea mie un email să întrebe cum te simți dacă nu avea bani de telefon. Nu mă face să revin dacă te iubea nu-i lua o lună să scrie La mulți ani, și nici măcar nu era Lamulțiani-ul pentru tine, trebuia să-i zici, cretinule am fost în spital mă întrebi și tu cum naiba mă simt. Pa.
În seara aia nu am dormit prea bine, mi-am pus ceasul să sune, știm că Irina va întârzia și l-am pus la 5, plus drumul de la ea la mine. La 5 mă suna și direct fără bună dimineața:
-Am făcut cafea, am pus în 4 sticluțe, ți-am luat niște papuci de plajă, știu că nu ai, o geantă de pânză și pălăria ta de anul trecut care a rămas la mine, ei nu au sunat dar cobor, am încredere în ei.
-Măi, staaaaaaaaaaai, dacă se distrează ăștia cu noi și ne-au făcut să ne trezim degeaba.
-Crede-mă, cunosc disperarea… și mai ales îmi cunosc puterea seducției.
-Haha..
-Hai, îmbracă-te…
-Bine, pa.
-Pa.
La 6 ajunseseră. Am coborât și-mi venea să râd încontinuu…
Irina a stat în față cu al ei, eu în spate cu al meu. Încă nu știam cum îi cheamă, nu că ar fi contat, dar îmi venea mai ușor în dialog. Știau limba română, vorbeau destul de bine, dar aveau un accent care la fiecare cuvânt mă trezea mai bine ca o cafea.
Irina s-a ocupat de muzică, de cafea, am râs tot drumul, eram gașca perfectă.
-Unde mergem? a întrebat Adonis.
-La Vama Veche, spun din spate.
Pe viitorul meu iubit de weekend îl chema Damian.
-Dacă te cheamă Damian, să punem, Damian Rice, Volcano.
-Ok, spuse Irina, în timp ce Damian mi-a luat mâna într-a lui să se asigure despre ce vorbim, că totul va fi până la capăt. Nu am ripostat, chiar m-am apropiat de el cât îmi dădea voie centura, el a văzut gestul meu și în următoarea secundă s-a desprins din centura lui și s-a apropiat de mine.
-Lasă să mor eu, râdea, în timp ce-mi șoptea la ureche, să mor cu zeița frumuseții în brațe, ce moarte ușoară ar fi.
Pe Adonis l-am văzut puțin speriat în oglinda retrovizoare pentru că nu știa unde-i dispăruse amicul. Irina a văzut și ea și a spus:
-E mai încolo.
-La întoarcere conduci tu, Damian, spuse Adonis zâmbind, vreau și eu să stau în spate.
-Dacă vreți faceți cu rândul peste 100 km, oricum în spate mie îmi e rău, le spun.
-Îți e rău cu mine? Oooo, nu se poate, nu ai voie, eu sunt medicament, soare, tot ce vrei, dacă vrei să te bronzezi nu trebuie să ieși la plajă, eu sunt soarele tău, uite te poți bronza numai dacă te uiți la mine începând de acum. Când ajungem la mare pielea ta va avea altă culoare.
Râdeam toți. Și cu asta Damian semănase în mine ideea că eu în costum de baie, întinsă ca la plajă în fața lui. El avea puterea să-mi schimbe culoarea pielii…
Ce șmecher, îmi spuneam, asta i-o fi venit acum sau avea textul pregătit, oricum era de efect.
Damian vorbea ca într-o piesă de teatru pe ton actoricesc și în plus avea o siropeală în limbaj, texte pe de rost știute din Iliada, cred special pentru astfel de călătorii. Limbajul era în totală disonanță cu îmbrăcămintea, dacă l-aș fi auzit numai aș fi crezut că e îmbrăcat într-o mantie albă și se plimba cu picioarele pe țărmul marii. Dar era îmbrăcat în pantaloni bleu de in, cămașă albă, câteva brățări, un șnur de piele la gât cu un pandantiv pe care nu vedeam ce era desenat. Îmi spuneam că bărbații care poartă bijuterii sunt hedoniști, și părea genul căruia îi plăcea să stea la soare mult, să bea încet din paharul de vin, să prelungească orice moment de plăcere. Mi-l imaginam cu buzele pe un pahar sorbind încet licoarea lui Dionisos (mă uitam pe geam și râdeam în sinea mea pentru că mă conectasem la cultura greacă imediat și de-acum aveam să dezvelesc din mine toate divinitățile de care citisem prin cărți), cum privește îndelung în zare peste mare, dincolo spre tărâmul zeilor și cum doar el singur din toți oamenii de pe plajă putea vorbi cu ei.
Adonis se uita în oglinda retrovizoare și încerca să-l oprească pe Damian.
-Hai să cântăm chestia aia?
Damian însă era în climaxul discursului, în mijlocul Iliadei nu se putea opri așa ușor, Adonis a observat și l-a mai lăsat câteva minute, plictisit de seriozitatea lui.
-Hai să le cântăm chestia aia?
-Ce chestie măi, hai cântați!
I-am îndemnat eu să ieșim puțin din angoasele zeităților grecești crezând că e un karaoke Snow Patrol sau ceva asemănător căci tocmai ce fusese la radio și Adonis fredonase.
-Ok, spune Damian, 1, 2, 3, șiii… Deșteaptă-te romane din somnul cel de moarte…
Și au continuat patru strofe…, în timp ce eu cu Irina muream de râs și ea îmi făcea semne din mâini să cânt și eu. La final le-am zis că nu a fost chiar corect pentru că imnul se cântă în picioare.
-Nicio problemă, a spus Damian, când ajungem în cameră, nu mai punem playlist-ul, ci o să când eu imnul țării tale.
-Deja am un scenariu, dar știe doar patru strofe, haha.
-Melodia e destul de percutantă așa, foarte hotărâtă…
-Haha…
Magia a ținut câteva zile.
După care am revenit la un București ploios care netezea în mine materialul granulos pe care-l aveam înainte de a pleca la mare. Deși îl chema Damian, tot Dionisos îmi vine și acum să-i zic, avea ceva zeificat în el sau pe el, niște straturi de piele care nu se vedeau cu ochiul liber și-i dădea alura aceea divină. Mi-l imaginam la el acasă proprietar de parcele de viță de vie prin care el trecea încet și sigur și când trecea strugurii se coceau sau se preschimbau în boabe de aur sau putea face ambrozie cât ai clipi sau ploua sau era soare, și cam tot ce dicta el s-ar fi întâmplat. Dar casa lui era departe… pentru asta a trebuit să scriu câteva pagini să ajung!
