Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 22
N-am închis ochii. Mi se părea că prea se petrecuseră toate ca la carte. De parcă fuseseră aranjate. Nu reuşeam să înţeleg şi-o tot luam de la capăt, până s-a făcut ziuă.
Atunci am aflat că era groasă.
Patronul barului depusese plângere din timpul nopţii. Am aflat că patronul era distinsa doamnă Maria Magdalena Vasiliu. În plângere se spunea că mă îmbătasem cumplit, după care am agresat câteva femei însoţite, am sărit la bătaie, am rupt coastele câtorva clienţi care sunt gata să depună la dosar fişele medicale de spitalizare, am spart sticle, vitrine şi un perete de ceramică operă de artă, care costase proprietarul treizeci de mii de euro, şi că în final mă opusesem arestării şi poliţiştii care mă săltaseră stăteau mărturie.
— Ai încurcat-o, Greucene, mi-a zis poliţistul din tura de dimineaţă, cu care făcusem cândva echipă la împărţit amenzi pe stradă.
L-am aşteptat pe şef.
— Nimic nu s-a petrecut cum scrie în plângere, i-am spus.
— Te cred, dar a fost mai iute de mână ca noi.
— Am martori. Foarte mulţi, am spus.
— Asta e bine, poate mai reducem din presiune.
— Întreabă-i şi pe cei care ne-au săltat.
— Unul zice hăis, altul zice cea. Unul are un frate barman acolo, a fost dintre cei care au lovit, e cu capul spart, ce-ai vrea să spună? Te vrea cu dinadinsul după gratii. N-o să-i meargă, dar nu-ţi va fi uşor nici ţie.
Nu mi-a fost uşor.
Până la prânz, ne-au eliberat pe toţi, cu amenzi pentru tulburarea liniştii publice. Dorel protesta în continuare, n-aveam noi nici o vină. Atunci a intervenit constructorul intrat în politică, a dat vreo două telefoane şi ca prin minune poliţiştii au rupt procesele verbale. Fusese o confuzie, vinovaţi de scandal erau alţi clienţi ai localului, pe care vor încerca să-i găsească. Dar împotriva mea se depusese deja o plângere.
Şefu’ m-a chemat la el în birou.
— Trebuie să ne mişcăm repede, dacă vrei să scapi, mi-a spus. Femeia asta vrea să fii scos din poliţie. Dacă se întâmplă asta, te va înfunda uşor în puşcărie, are o armată de avocaţi care-or să găsească o cale.
— Da’ ştii că nu-i cum spune ea!
— Mi-ai mai zis, nu fi pisălog. Mai important e că a vorbit cu şefu-ăl mare, i-a spus versiunea ei, cu lacrimi în glas, e foc şi pară omu’. Puţin îi pasă c-oi fi tu erou, mi-a zis că dacă eşti vinovat, zbori într-o clipă din poliţie!
— Nu mă-nghite…
— Te-nghite, nu te-nghite, o are pe doamnă la suflet, nu pe tine.
Nu prea reuşeam să înţeleg cum se-ntâmplase. Mă urmărea? Ştia unde mă duc? Bătăuşii erau oamenii ei, care s-ar fi luat de mine oriunde? Cum de sosise la bar un echipaj de poliţie pe care-l putea dirija? Cum de nimerisem tocmai în barul ei? Era imposibil să fi fost ademenit acolo de Dorel.
— Şi dacă te duceai într-alt bar, puteai nimeri tot într-unul de-al ei, mi-a spus şeful, de parcă gândisem cu voce tare. Are o reţea.
Am vrut să mă dau cunoscător, dacă el îmi vindea un pont, îi vindeam şi eu unul:
— A fost nevasta lui Matache Mijlociul.
— Ştiu.
— Vrei să spui că o cunoşti pe femeia asta?
— O urmăresc de multă vreme, abia aştept s-o priponesc, dar nu prea am dovezi, nu vreau să încep ceva şi să scape.
— Şi nu mi-ai spus nimic!
— Aşteptam să văd ce afli mai mult. Nu mi-ajung mărfurile expirate de la „Tot cartieru’”.
Am făcut probabil o mutră atât de mirată, că a simţit nevoia să adauge:
— Ce credeai, că vinde doar ce-i prisoseşte de la ajutoare?
— Mă gândeam eu că n-are atâta marfă pentru trei magazine pline zilnic de lume.
— Şi pe deasupra, dac-o prind ăia din Olanda că vinde ajutoarele, o taie de la raţii cât ai clipi! Grosul mărfurilor e adus legal, chipurile, din Turcia. Nouăzeci la sută marfă expirată, ăia nu ştiu cum să scape de ea, i-o vând pe nimic, poate i-o dau şi gratis, să nu-i coste pe ei distrugerea, ea schimbă etichetele, o vinde sub preţul pieţei înainte s-o purice vreun control. Şi proştii care nu ştiu se-nghesuie la chilipir. Nu ştiu cum de nu s-a-mbolnăvit încă nimeni! ~sta-i succesul lui „La tot cartieru”! Ce credeai? Am aflat de la un şofer care mi-a vândut informaţia ca să-l scap de dosarul pentru un accident minor. Nu ştia unde schimbă patroana etichetele şi n-am aflat nici eu.
— Păi, am zis, se-ntoarce roata. Cu ce ştiu eu, o priponeşti în câteva zile! Şi pentru ameninţarea la sănătatea publică, o să croşeteze ani buni la mititica!
— Nu te da grozav!
I-am spus ce ştiam şi ce aflase ziaristul. Mult mai mult decât aflase el. I se lumina faţa.
S-a apucat să numere:
— Încălcarea legii fundaţiilor, unu. Trafic cu ajutoare umanitare, doi. Trafic cu mărfuri expirate, trei. Trafic cu deşeuri toxice, patru. Sper să am dovezi pentru toate. Dacă mai vin şi cei de la moravuri cu dosarul barurilor, prostituţia şi traficul cu muieri, pe care-l pregătesc cam de multişor, nu mai scapă. Important e să fim c-un pas înaintea ei. Zi-i băiatului ăla să dea drumul materialului în ziar. Chiar mâine.
xxx
A doua zi dimineaţă m-am prezentat la judecătorie. Urma să se decidă dacă mă arestează ori nu.
Ziarele vuiau de la prima oră de dezvăluirile privind-o pe doamna Maria Magdalena Vasiliu, soţia lui Cristea Matache, gangsterul ucis de curând de propria gardă de corp, femeia care deţinea jumătate din comerţul oraşului, din distracţiile oraşului, din parcurile oraşului, consilier onorific la primărie pe probleme umanitare. Ziaristul meu fusese deştept, vânduse o parte din informaţii şi altora, aşa că toate ziarele ieşeau pe prima pagina cu poza Doamnei brune.
Procesul a durat câteva minute. Şeful meu direct a sosit ca martor, cu toate că ăl Mare îi interzisese să mă mai apere. Nu-i strică lui Greuceanu ăsta să se mai cuminţească, prea se dă tartorul tuturor! Şeful meu direct nu s-a lăsat, i-a spus judecătorului că bătaia aia a fost o înscenare. Surpriza procesului a fost apariţia unui avocat al primăriei, care a solicitat arestarea distinsei doamne consilier. Primarul însuşi îl mandatase să ceară asta. Procurorul care trebuia să mă acuze a spus că n-are nimic de obiectat la eliberarea mea.
Spre seară, am aflat că şeful meu direct pusese sechestru pe toate documentele existente în seifurile firmelor Doamnei brune. Avocaţii ei se luaseră cu mâinile de păr, nu aveau cum să contracareze măsura. Doamna brună i-a făcut incompetenţi, i-a concediat pe toţi şi a angajat un avocat din Capitală, despre care se spunea că ar fi cel mai veros, dar cel mai abil din câţi există, din moment ce scăpase de la condamnare nenumăraţi interlopi împotriva cărora se strânseseră munţi de dovezi. Distinsul avocat a şi obţinut măsura cea mai de preţ în faza aceasta: anchetarea Doamnei în stare de libertate. Deja lumea e convinsă că procesul o să fie la calendele greceşti. Dac-o să fie.
Procesul ei mă interesează mai puţin acum că ştiu că marile magazine „La tot cartieru” au pus lacătele, barurile s-au închis până li se verifică afacerile, iar în depozitul de deşeuri toxice au intrat echipele gărzii de mediu. Au îngrădit zona, nu se mai apropie nimeni, substanţele sunt prea periculoase, până le vor neutraliza vor trece multe luni, poate ani, o să coste o avere. Dar mă gândesc că dacă scot din banii distinsei doamne, au cu ce acoperi cheltuielile. Presupun că Gheorghiţă doarme liniştit.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
