Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 21
Trebuia să fiu cu ochii-n patru. Ameninţările vagi ale doamnei brune nu erau floare la ureche. Nu puteam fi sigur nici că nu mă va împuşca cineva în plină stradă, poate că spusese că n-o va face doar să-mi adoarmă atenţia.
Norocul meu că Dorel nu se plictisise să mă ducă de colo-colo. Era el cam pisălog, una-două mă lua la întrebări: dac-au găsit-o pe Doamna Carmen, după care oftase în taină, dac-am mai prins vreun gangster, să liniştesc în sfârşit oraşul, dac-am aflat ce-a văzut bietul Gheorghiţă în depozitul ăla de tremură şi-acuma ca toate visele, dac-or să mai scrie ziarele de mine, să nu le piardă.
Într-o bună zi mi-a spus şi oful cel mare: poate-i vorbesc unui ziarist şi de el, să-i dea poza la gazetă, să turbeze colegii, să-i crească acţiunile la gagici, nu vezi că m-apropii de pensie şi nu s-a lipit niciuna de mine?
— Aşa vrei, măi, Dorele, să atragi femeile?
— Habar n-ai cât e de greu, Greucene! Ce ştii tu, succesul a fost al tău dintotdeauna!
Nu ştiu de ce crede asta lumea, mie mi s-a părut c-am avut cea mai searbădă viaţă. şi nici de mine nu s-a lipit nimeni. Dar nu disper.
— Să-ţi spun sau nu? îmi zise într-o zi.
— Ce mai aştepţi? Ce vrei să mai întrebi?
— Nimic. De fapt tot o întrebare e, dar de alt fel.
Se codea, nu ştia cum să înceapă. L-am lăsat să prindă curaj.
— Mă frământ de vreo zece zile, zice. Să-ntreb, să nu-ntreb? Dacă zic şi mă refuzi, mă omori cu zile. Mai bine tac.
— Fii bărbat, Dorele!
— Parcă-i simplu! Fac patruzeci. Vreau să ţiu minte ziua asta cât oi mai trăi. Am pus bani de-o parte, cred c-am strâns destui. Vreau să dau o petrecere, da’ nu din alea cum se fac în mahala la Gheorghiţă. Îl chem şi pe el şi pe soră-sa, să vază cum e să fii domn! Vreau să vă invit pe toţi la un bar.
Aştepta.
— Asta-i tot, Dorele?
— Asta-i tot. Ştii, n-am fost niciodată la un bar, habar n-am cum e.
— Nici eu n-am fost.
— Cică-i spectacol, muzică trăsnet, femei frumoase, dai un ban, da’ nimic nu se compară…
— Dacă vrei tu, Dorele, mergem.
— Vorbeşti serios? Vorbeşti serios? Om mă faci! Îi chem pe toţi de-i ştiu. La chef cu Marele Greuceanu, care i-a dat jos pe gangsteri, despre care s-a scris în ziare, îţi dai seama?
— Mare brânză!
— Ce ştii tu, Greucene!
Mă emoţionase.
Mă emoţiona şi gândul c-o să-i văd pe mulţi după atâţia ani. Nu fusesem în stare s-o fac singur. Trebuia să vină Dorel cu ziua lui!
xxx
Alesese cel mai mare bar din oraş. Se spunea că-i cel mai deocheat, dar nimeni nu reuşise să-i înfunde pe patroni. Aparţinuse unor machidoni, care-l vânduseră unor greci, care-l cedaseră unor tuciurii, care dispăruseră nu se ştie unde, înghiţiţi de cei de-acum. La fiecare transfer, barul sporea. Dar se zvonea şi că are probleme şi că-n spate se ocupă cu altele. Dacă nu i-a prins nimeni, rămân doar zvonul şi convingerea celor care-i călcau pragul că, din invidie, concurenţa ar face orice să murdărească o afacere curată.
Dorel era convins de asta, n-aveam cum să-l contrazic.
— Nu intru-n baruri d-astea, Dorele!
— Fă o excepţie, dacă n-ai argumente. E ziua mea!
Invitase vreo zece persoane, cunoşteam patru dintre ele, cu care m-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi. Niciunul nu numărase anii de când nu ne văzusem, erau prea mulţi. Gheorghiţă nu m-a întrebat nimic de depozit, presimţea că n-am ce să-i spun. Nevastă-sa era o femeie ştearsă, i-am uitat numele. Soră-sa fusese cea mai afurisită pe de stradă, părea să nu se fi schimbat, îl punea mereu la punct pe bărbatu-său, fă aia, nu fă aia, nu vezi că se uită lumea la noi? I-am şoptit, când nu mă auzea nimeni, că nu stă nimeni cu ochii pe noi şi să-l lase pe bietul om să se destindă. Voi, bărbaţii! Se putea să nu-i ţii partea?! a zis, dar l-a lăsat în pace. Venise şi ultimul dintre cei care-i alungaserăm pe şmecheri când l-am înmormântat pe tatăl lui Gore, constructorul ajuns într-un partid. Era cam tăcut, dar om la locul lui, nu-şi dădea aere c-a fost pe listele de candidaţi, cât pe ce să intre-n Parlament. Nici nu ne păsa de asta, i-am zis-o toţi de la început: cu politica, mai moale, măcar în seara asta.
Am vorbit şi de Gore. Dorel îl invitase, voia să fie marea surpriză, alături de mine, l-a anunţat în ultima clipă că n-ajunge. Succes ca Gore n-avea nimeni, ajunsese faimos în luptele K1, apărea în fel şi fel de turnee, îl dădeau la televizor ca la balamuc, Gore a câştigat asta, Gore a făcut asta, Gore a zis asta, Gore crede că povestea stă în felul cutare. Dorel îi ştia pe de rost toate turneele, toate victoriile, când şi de ce îl depunctaseră arbitrii, noroc că Gore e fire tare, nu se-mpiedică în fleacuri, o să ajungă curând la marile gale din străinătate, vă daţi seama? Am aplaudat. Dar Dorel mai ştia şi ultima bombă: Gore o să vină şi-n oraşul nostru, o să se organizeze peste vreo lună o gală „Dă-i bătaie!”, Gore în persoană i-a spus-o.
Am băut, am povestit, am privit un scurt spectacol cu dansuri orientale din buric, am băut din nou. Dorel era în fruntea mesei, înfloritor. Nu credeam să-i producă petrecerea asta atâta bucurie.
Nu m-am mai uitat în dreapta şi-n stânga noastră. La început mi se păruse că zăresc mulţime de mutre dubioase, se vede că eram bolnav la creier, cum spunea Dorel, nu toţi care intră într-un bar sunt borfaşi.
Pe urmă a-nceput dansul.
— Ia să te văd ce mai eşti în stare, m-a provocat Dorel.
Pe vremuri eram cel mai bun dansator din grup, se lipea de mine orice ritm, Gore doar mă mai întrecea uneori. Sunt puţine dansuri pe care să nu le ştiu, dar nu s-au auzit în seara aia.
Nu era un ring prea mare, încăpeau vreo zece perechi, poate mai multe, zic că era destul, nu i-apucă în acelaşi timp pe toţi chef de bâţâială.
Nu ştiu cum a-nceput bătaia. Poate a dat cineva o comandă în joacă să ne schimbăm perechile, sau mai degrabă aşa era dansul. M-am trezit în braţe cu o femeiuşcă mai mult dezbrăcată, care s-a agăţat pe loc de grumazul meu, cu amândouă braţele. N-am apucat să-mi dau seama dacă era beată ori se prefăcea. Nu mai dansasem demult atât de strâns cu cineva. N-aveam ce face, îi pusesem palmele pe pielea fierbinte.
Nici nu se încheiase melodia şi lângă mine am zărit un zărghit gata de bătaie. Molfăia nişte vorbe despre labele mele pe gagica lui şi până să le-nţeleg mi-a ars una. Nu glumea, avea pumn greu. Într-o clipă s-a stricat totul. Dorel a sărit să mă apere, s-a ales cu un pumn în falcă, Gheorghiţă l-a doborât la pământ cu palma lui ca o lopată pe cel de molfăia cuvintele, dintre rândurile de mese au năvălit câţiva gealaţi să-şi apere tovarăşul sau erau pur şi simplu dornici de bătaie, femeile de pe ring au fugit într-un chirăit care nu se mai termina, pe mai multe voci, doar disc jockey-ul îşi făcea meseria, muzica se auzea în continuare.
A durat destul sau aşa mi s-a părut. S-au rupt câteva scaune, s-au spart sticle, un perete despărţitor de ceramică s-a făcut ţăndări, erau destui care-şi dădeau pumni, îşi rupeau coastele. Rămăsesem întreg, noroc cu artele marţiale, nu primisem nici o lovitură în afara pumnului de început, dar împărţisem cu nemiluita.
Mai repede decât mă aşteptam am auzit fluierături şi a sosit poliţia. I-am spus unui flăcău necopt care învârtea un baston de cauciuc că sunt şi eu poliţist şi am dat să scot o legitimaţie.
— Lasă vorba! a strigat la mine şi mi-a ars un baston peste umeri. Ustura al naibii. Lasă vorba, mâinile la spate şi treci la zid!
Ne-au legat şi ne-au dus la secţie. Nu ştiu cum se face că cel de serviciu nu m-a recunoscut, sau nu mă ştia, era prea nou, ne-a aruncat pe toţi claie peste grămadă într-o încăpere.
– Aici să-mi staţi până vă trece mahmureala, discutăm atunci.
Nu aşa se procedează, dar mi-am ţinut gura, n-aveam chef să mă aleg cu alt baston peste ochi.
— Bă! zbiera Dorel. Ăsta-i Greuceanu-al vostru!
— Şi eu sunt Papa! i-au răspuns.
— Lasă-i, Dorel, se rezolvă, i-am zis.
Nu-i venea să creadă că mă închid şi pe mine şi c-o să stăm toată noaptea.
— Aniversarea asta chiar o s-o ţiu minte!
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
Foto autor: Cristina Ţurlea
